Scurte exerciții de antologare a ideilor pedagogice. Despre nevoia de discernământ în educație

Pr. Constantin Necula Publicat la: 01-11-2016

Suntem asaltați de ceva vreme de tot mai mulți experți în educație. Care mai de care mai reșapat din alte profesii decât pedagogia, uimindu-ne cu tabele și tabelașe, aducându-ne dinainte anamneze și zeci de standarde izvorâte peste noapte, analize făcute în laboratoarele unei pedagogii de laborator. În cultura pedagogică pe care ne-o propun, totul trebuie să fie perfect. Pornesc de la noțiuni legate de trinomul copil-profesor/dascăl-părinte perfect. Ca și cum am avea o anumită temperatură de agregare a stării de perfecțiune și școala este balonul-alambic în care alchimia aceasta utopică trebuie musai să funcționeze.

 

Ceea ce uităm prea ades și ne împiedică să creștem în cultura școlară ține însă de resorturile educației. Nu, nu avem o catedră în care să învățăm să iubim copiii sau, dacă nu să-i iubim, măcar să-i respectăm. Nu, nu avem o stație de detensionare a ifoselor părinților care cred că știu ce e de făcut în școală și care cred că școala trebuie să răspundă la toate presiunile lor, uitând ca ei să se încadreze în exigențele școlii. Sau poate că școala însăși a uitat să exprime exigențe, se târâie obosită printre ruinele pretextelor care țin de oboseala unei nații de a-și mai proiecta viitorul. Ceea ce am uitat, iar asta este parcă mai grav decât orice, este să avem discernământ în educație și să clădim o cultură a discernământului copiilor. Educația înseamnă discernământ. Este corecta interpretare a lumii în care trăiești și asumarea unei vieți echilibrate în dezechilibrul lumii. Sfântului Antonie cel Mare i se datorează câteva gânduri despre discernământ, unele extrem de actuale și de firesc atente la educație. Știm de la el: „Este o rânduială a lui Dumnezeu ca, pe măsură ce crește trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine și rău ceea ce îi place. Toate trupurile au suflet, nu însă și toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înțelepți, cuvioși, drepți, curați, buni, milostivi și binecinstitori. Iar prezența minții se face omului ajutor spre Dumnezeu” (Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, 126, Filocalia 1, București, 2008, p. 40). Pare dur și neatent pentru cei care nu cred în Dumnezeu. Educațional, însă, soluția lui neplecată directivelor moderne de evaluare dă roade, pentru că mesajul este limpede legat de nevoia de a raționa cu discernământ asupra binelui și răului, fără amestecul ideologiei care transformă binele în rău și răul în bine. A înțelege că pe măsura făptuirii răului mintea noastră moare oricât de vie ar părea poate fi un exercițiu de alfabetizare sufletească a unor întregi generații. Pentru că zgomotul de fond al lumii în care trăim poartă cu sine îndemnul morții: fii fiară, calcă totul în picioare și-ți va fi bine. Ție, mai ales.

Motivul nevoii de discernământ în educație? Un text plastic, aparținând tot Sfântului Antonie cel Mare: „Sufletele care nu sunt ținute în frâu de rațiune și nu sunt cârmuite de minte, ca să sugrume, să stăpânească și să cârmuiască patimile lor, adică întristarea și plăcerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvântătoare, rațiunea fiind târâtă de patimi ca vizitiul biruit de cai” (ibidem, 96, p. 34). Efortul învățătorului nu este numai acela de a informa, ne spun specialiștii, ci și de a forma. A forma, deseori, înseamnă și a deforma cele formate anapoda, cele formate incompetent anterior. Cu riscul mare legat de faptul că din lutul odinioară modelat drept urcior și uneori ars pentru un timp în cuptor greu mai obții lutul elastic necesar noului urcior pe care vrei să-l înnobilezi cu untdelemnul ce-l va purta. De olar depinde ce lut alege, forma și frumusețea prin care înnobilează facerea mâinilor lui și finalitatea pentru care produce urciorul. De aici rațiunea de a forma oameni care să formeze cu discernământ oameni. Sfântul Isaac Sirul ne vine în ajutor încă din secolul VII d.Hr.: „Să nu cauți să primești sfat de la cineva care nu se află în viețuirea ta, chiar dacă ar fi el foarte înțelept. Încredințează mai degrabă gândul tău unui om neînvățat, dar care a făcut cercarea lucrurilor. Dar ce este cercarea (experiența)? Cercarea stă nu în a primi cineva privirea unor lucruri fără să fi luat cunoașterea lor în sine însuși, ci în a simți în chip limpede, prin încercare, folosul și paguba lor, pentru că a trecut prin ele timp îndelungat. De multe ori, un lucru pare păgubitor, dar înlăuntrul lui are o lucrare plină de folos. În același fel socotește și despre lucrul dimpotrivă. Adică, de multe ori, un lucru pare să fie de folos, dar înăuntru este plin de vătămare. De aceea, mulți dintre oameni află pagubă în lucrurile ce par să aducă un câștig. Dar nici de la aceștia nu primim mărturia curată a cunoașterii. Folosește-te deci de sfătuitorul acela care știe să probeze cu răbdare lucrurile care cer o dreaptă socoteală (un discernământ). De aceea, nu oricine este vrednic de crezământ când dă sfat, ci numai acela care mai întâi și-a chivernisit bine libertatea lui și nu se teme de învinovățiri și clevetiri” (Cuvinte despre sfintele nevoințe, XLVI, Filocalia X, București, 2008, pp. 215-216). Îndemnuri vii, valabile nu doar în cele ce privesc pedagogia dobândirii Duhului Sfânt.

Vă propun, în rubrica deschisă începând cu acest număr, să aflăm împreună, fie și ca exercițiu de poetică a pedagogiei, cum gândeau cei dinaintea noastră. Sătul oarecum de modul zgomotos al celor care cred astăzi că de la ei începe pedagogia. Și că ea se încadrează în tabele, și itemi, și raportări…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral