Scrisori à bout du souffle

Andrei C. Șerban Publicat la: 01-11-2016

Privind – la nivel european, cel puțin – statutul intelectualului pervertit de mitologiile demonice ale totalitarismului, este aproape imposibil să disociem actele de disidență asumate în interiorul României comuniste de tentativele formidabile ale celor care au blamat acest sistem politic absurd, folosindu-se de undele radio, direct din inima Franței. Tot astfel, raportându-ne la opera lui Lucian Raicu – una dintre cele mai importante voci care au patronat activitatea desfășurată în sediul Radio France Internationale –, este aproape imposibil să discernem valoarea de necontestat a operei sale critice de calitatea estetică și morală a scrisorilor sale care, pentru o bună bucată de timp, nu au văzut, din păcate, lumina tiparului. La șase ani după apariția celor O sută de scrisori din Paris (prin bunăvoința Editurii Cartea Românească), Institutul Cultural Român îl celebrează pe Lucian Raicu printr-o nouă colecție de texte destinate radioului, 111 scrisori din Paris, difuzate în eter începând cu anul 1986.

 

Ne aflăm și cu acest prilej în fața unui volum amplu, iar dificultatea de a vorbi la modul general despre complexitatea unei antologii de asemenea amploare este, deopotrivă, inevitabilă. De la microportrete care surprind instantanee din opera și receptarea unora dintre cele mai cunoscute figuri ale momentului până la cronici de carte în care vocația calofilă a autorului se ia la întrecere cu acuitatea observației critice, de la relecturi succinte ale icon-urilor literare din secolul trecut, ornamentate cu scurte adnotări din tumultul vieții culturale pariziene până la exercițiile de o tranșantă incisivitate morală, volumul vine ca o prelungire firească a celui publicat de Cartea Românească în 2010. Sub îngrijirea Simonei Sora, pasionații de opera celui care ne-a învățat să-l citim și să-l recitim pe Gogol cu alți ochi au acum ocazia de a-și opri atenția asupra unui tur de forță à bout du souffle, ce topește în materia acestor pastile textuale sute de nume și referințe livrești, precum și zeci de ani de viață culturală surprinși în episoade emblematice. Din acest periplu nu lipsesc (și îi citez aici doar pe cei mai „populari”) Norman Manea, Ion Negoițescu, Nicolae Labiș, Paul Celan, Gherasim Luca, Eugène Ionesco, Jean-Paul Sartre, Roger Caillois, Benjamin Constant, Georges Poulet, Philippe Sollers, la care se adaugă și personalități „extraliterare”, precum Lucian Pintilie ori Victor Brauner.

Concentrate prin forma lor minuțioasă, scrisorile semnate de Lucian Raicu, dincolo de substratul profund al unei sincerități morale și estetice, au calitatea de a transgresa rigiditatea unui discurs rece și detașat, cu care, tot prin „buna tradiție” a majorității experiențelor livrești canonice, ne-am obișnuit din partea unui text „de specialitate”. Poate în asta rezidă principala calitate, nu de puține ori amintită, a textelor raiciene: puternica empatie cu cinetica internă a textului, care, inevitabil, transformă orice adnotare într-o declarație de îndrăgostit. Calitatea stilului concurează astfel cu densitatea informațiilor surprinse în aceste microcelule textuale, pe care, adesea, Lucian Raicu le construiește sub forma unor pseudoreportaje literar-artistice; nu întâmplător, am spune, criticul își ornamentează scrierile cu tot felul de adnotări aproape jurnaliere, ce surprind propria participare la nucleele cvasificționale pe care le relatează (așa cum se întâmplă, de pildă, într-una dintre scrisorile dedicate lui Gellu Naum). Ușoara insistență cu care autorul își justifică participarea la multe dintre aceste fragmente despre viață și artă, scoțând la înaintare aerul celui care merită să fie ascultat, pentru că el a fost acolo, îi conferă vocii tonul ușor picaresc al unui narator ce vrea să-și câștige pe bună dreptate credibilitatea, într-o halima recentă de 111 scrisori nocturne. Remarcabila intuiție a detaliului suprapus cu stilul care concentrează calitatea istorică și estetică a confesiunii în mulajul oralității face ca prezentul volum să depășească aparentele convenții ale unui tom academic, plasându-l în linia eseului, ce îmbină stilul diaristic cu cel jurnalier, pasiunea de cititor cu intuiția critică. Și poate nu ne-am hazarda prea tare dacă am afirma că Lucian Raicu, martorul care (așa cum notează el însuși) a citit și a trăit, cunoscând viața sa și pe a altora prin intermediul scrisului său, a câștigat pariul în miza propusă cu un cinism savuros de Eugène Ionesco: aceea că un scriitor are nevoie de talent, în timp ce un critic are nevoie de geniu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe