Adevărul (și puterea) literaturii. O „critică a conștiinței” (Notă asupra ediției)

Simona Sora Publicat la: 01-11-2016

La șapte ani de la plecarea din România (în 1986), împreună cu soția sa, prozatoarea Sonia Larian, Lucian Raicu a început o emisiune insolită de comentarii-lecturi la Radio France Internationale Paris. Era o formă neașteptată, pentru un critic mai degrabă retractil și elitist cum era Raicu, de a continua să fie cine era. În același timp, ineditele „scrisori din Paris” (unele dintre ele publicate apoi în România literară sau Vatra) erau, pentru critic, cea mai potrivită formă de a exercita o formă orală a criticii literare și a acelei lecturi implicate ce privilegia recitirea, accentuarea (uneori prin ghilimele, alteori prin italice) a anumitor cuvinte, dar și deosebirea (în interiorul limbajului) între cuvintele adevărului și cele ale minciunii. Acest triptic al oralității raiciene (pe care doar apropiații o cunoșteau și care face uneori obligatorie o ascultare simultană cu citirea textelor restituite) este terenul ferm al criticii sale, o „critică a conștiinței” unică în literatura română.

Dintre cele peste 500 de „scrisori din Paris” citite de Lucian Raicu la microfonul RFI începând cu 1993, s-au publicat până acum 100 de texte, selectate de Livius Ciocârlie, în 2010, la Editura Cartea Românească, într-o ediție ce a beneficiat de prefața de insider a lui Vasile Popovici. Ediția de acum, care reunește 111 scrisori dintre cele nepublicate încă în volum și care este introdusă de Petre Răileanu, redactor la RFI în perioada scrisorilor raiciene, are cinci secțiuni: „Despre impostură”, „Scriitori români”, „Franța și francezii”, „Scrisul și mass-media”, „Identități francofile”. În toate (iar în prima, într-un fel liminal) Lucian Raicu este preocupat de adevărul (și puterea) literaturii, de libertatea (deloc comodă) pe care el tocmai o alesese, de șestovienele „probleme ultime”. Să-l ascultăm.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe