De la banditul anti-sistem la banditul sistem. O antropologie socială

Emanuel Copilaș Publicat la: 07-11-2016

Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Bandiții, Iași, Polirom, 2016

După Mică trilogie a marinalilor. Sectanții, Vasile Ernu revine cu un nou bildungsroman, o frescă deosebit de interesantă, pestriță și dinamică a spațiului post-sovietic cuprins între republicile caucaziene și România – în care este prezentată povestea unui unchi, banditul pensionat poreclit afectuos „Profesorul”, respectiv a unei întregi rețele de cunoștințe ale acestuia pe care autorul ajunge să le întâlnească, închegând portretul unei categorii sociale aparte, mult mai diferită și în același timp mult mai asemănătoare cu restul societății decât suntem tentați să credem la prima vedere.

Bandiții din spațiul post-sovietic și nu numai aveau o ierarhie foarte bine conturată, fiind realmente ostili dezordinii și anarhiei. La vârf se aflau „hoții în lege” sau „blatarii”, cei care operau în liniște și nu doreau să antagonizeze societatea sau forțele de ordine. Urmau apoi „mujicii”, alcătuind grosul societății bandiților. Spre deosebire de blatari, acestora le este permis să lucreze, dar nu au nu au niciun cuvânt de spus în ceea ce privește distribuția resurselor financiare în interiorul grupului. O categorie inferioară mujicilor este aceea a „pațanilor”, tineri bandiți care visează să ajungă la un moment dat blatari și se supun regulilor nescrise ale lumii hoților. „Țapii” („kazioli”) sunt bandiții decăzuți, cei care au acceptat anumite compromisuri cu puterea – ceva totalmente inacceptabil printre bandiți – pentru a obține un trai mai bun; blatarii îi utilizează de obicei pentru a negocia cu autoritățile. În sfârșit, ultima categorie este aceea a „decăzuților” („otpușcennîie”). Aceștia nu pot avansa în ierarhie și nu au alt rol decât acela de a fi utilizați sexual în pușcării. În această ultimă categorie intră și cerșetorii, deși ei nu fac propriu-zis parte din lumea bandiților și nu pot fi folosiți pe post de accesorii sexuale. „Este un stigmat îngrozitor în această subcultură. Decăzuţii au o situaţie foarte complicată şi, de multe ori, foarte nedreaptă. Cu ei nu stă nimeni la masă, castele superioare nu au voie să se atingă de ei şi sînt trataţi mult mai rău decît animalele” (p. 211). Iată și un foarte complex decalog al societății bandiților:

„1. Să respecţi cu sfinţenie legile şi tradiţia lumii bandiţilor, să nu foloseşti arme de foc şi să nu omori dacă nu ai o justificare legitimă.
2. Să nu munceşti niciodată pentru cineva şi, mai ales, pentru stat.
3. Să nu ai proprietăţi sau bani proprii puşi deoparte.
4. Să nu ai familie, dar să‑ţi respecţi părinţii şi, în mod special, mama.
5. Să nu ai propiska (reşedinţă oficială) sau, mai bine zis, să nu ai acte oficiale (buletin, paşaport) ori să fii înregistrat la autorităţile statului.
6. Să nu faci politică şi activităţi politice şi să nu aparţii nici unei grupări politice.
7. Să nu recunoşti nici o vină în faţa autorităţilor statului şi să nu depui mărturii sau să colaborezi cu structurile de putere ale statului.
8. Să ajungi din cînd în cînd în puşcărie, ca să impui legea şi ordinea banditească, a hoţilor în lege.
9. Să racolezi cadre tinere şi să le educi în legea banditească.
10. Să ştii să joci cărţi, dar să nu joci niciodată fără bani sau să‑i înşeli pe ai tăi” (p. 204).

La fel ca sectanții, ramura principală a familiei autorului, bandiții resping în mod radical lumea înconjurătoare. Spre deosebire de sectanți însă, ei nu aspiră să o mîntuie, ci doar să-i releve imperfecțiunile, nedreptatea structurală, conflictul social care o traversează și o antagonizează în permanență. Bandiții îi jefuiesc pe „fraieri”, lumea exterioară propriei societăți, și îi disprețuiesc pe „musori”, pe polițiști. Uneori, pentru a preveni apariția unor situații ieșite de sub control, bandiții și polițiștii își pot împărți tacit sferele de influență, alegând să se tolereze reciproc.

Personajele pitorești care îi servesc drept parteneri de dialog autorului sunt cu adevărat fascinante. Mișka Pianistul, hoț de buzunare foarte talentat, Jora, fost „milițian” în Odessa, actualmente pensionat, Korj, fost „hoț în lege” de o autoritate indiscutabilă, asasinul Finkă sau matroana Hana – toți contribuie la hașurarea unei lumi foarte complexe, care întreține cu societatea oficială raporturi simbiotice, mult mai complexe, profunde și intrigante decât ne putem imagina. Funcția socială a bordelului, de exemplu, este una profilactică, permițând păstrarea promiscuității în anumite limite tolerabile. Dacă bordelul este reprimat, societatea întreagă are de suferit, consideră „tiotea” Hana, deoarece dispare acel debușeu de evacuare a furstrărilor de tot felul care îi permite societății să își păstreze moralitatea oficială și să funcționeze prin raportarea la o alteritate care îi este în cele din urmă constitutivă. „În general, bordelurile dispar nu cînd societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul cînd totul se transformă într‑un bordel mult mai mare, chiar dacă aparent vitrinele şi societatea dau de înţeles că se jenează să discute sau să accepte ideea existenţei unui astfel de local. De asta trebuie să ne temem de dispariţia lor şi nu e cazul să ne jenăm de existenţa lor” (p. 240).

Lumea bandiților din spațiul post-sovietic, se pare că și din Europa de Est, a cunoscut o interesantă și în același timp regretabilă dialectică internă. Stalin a încercat să o distrugă, încarcerând marea majoritate a membrilor acesteia. În timpul celui de-al doilea război mondial, când Germania nazistă amenința să șteargă de pe hartă Uniunea Sovietică, bandiților li s-a oferit o alternativă: fie luptă pe front de partea puterii sovietice, fie înfundă cele mai grele pușcării din Siberia. Unii au optat pentru prima, alții pentru a doua variantă. După încheierea războiului, între cele două facțiuni a izbucnit un adevărat război civil: hoții care nu acceptaseră să colaboreze cu puterea i-au ostracizat pe ceilalți, numiți generic „suceara”, „curvele” care au acceptat compromisul cu statul și au trădat astfel legea banditească. Numai că aceștia din urmă au reușit să obțină numeroase avantaje instituționale și să se infiltreze în sistemul oficial de represiune. Vechea ierarhie a fost bulversată. Prin anii 1970, hoții care o mai respectau deveniseră deja o minoritate. După căderea Uniunii Sovietice, în cadrul derivei generale și a scăderii galopante a nivelului de tari, „curvele” au devenit puterea însăși, privatizând toate resursele importante pentru a le sustrage legal de sub incidența interesului comun.

Cu un astfel de bandit „sistemic” a avut de-a face și autorul. Un oligarh român rămas anonim, deși sunt indicii destul de clare în privința identității sale, care urmărește să obțină legitimitate în rândul politicienilor, a trusturilor media și a intelectualilor publici. Cum procedează, și mai ales cât de „ieftin” se lasă cumpărați ultimii, vă las să descoperiți singuri. Nu înainte de a zăbovi puțin asupra unui citat al Profesorului, unul dintre ultimii bandiți autentici, anti-sistem: „Noi sîntem lăsaţi de la Dumnezeu să facem această dreptate pentru că voi aţi construit o lume atît de nedreaptă, iar noi sîntem singurii care vă aduc aminte de asta cu regularitate. Noi sîntem visul vostru urît, noi sîntem întruchiparea minciunii voastre. Şi cînd te întîlneşti cu un cerşetor, ai grijă să‑i întinzi rubla cu milă şi respect, pentru că tu ai o mare vină că el e acolo, şi nu tu. Bucură‑te de asta şi jertfeşte‑te cu mînă largă. Şi mai ales bucură‑te că te‑ai întîlnit cu îngerul neputinţei, şi nu cu mine, banditul, îngerul răzbunării. Căci ar fi putut fi ultima întîlnire sau cel puţin începutul calvarului tău” (p. 46).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în...
Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru...
Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu...
Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit...
Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral