Rodrigo García: „Nu sunt un autor convențional, sunt un creator pentru care textul și punerea în scenă reprezintă un întreg”

Dana Țabrea Publicat la: 11-11-2016

Am avut ocazia să discut cu Rodrigo García, dramaturg și regizor, de origine argentiniană, invitat în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj de anul acesta. Prilejul venirii sale în festivalul organizat de Teatrul Național Cluj-Napoca l-a constituit vizionarea celor două piese, plecând de la două dintre textele sale (Agamemnon, 2004 și Moarte și reîncarnare într-un cowboy, 2009), puse în scenă de tânărul regizor Andrei Măjeri, distins cu premiul „Mona Marian” pentru tineri creatori, oferit de Teatrul Cluj-Napoca pentru stagiunea 2015-2016. Rodrigo García este un creator de teatru inteligent, cu o viziune aparte, scriind într-o manieră unică, în același timp poetică și acidă, și o persoană nonconformistă. Din 2014, este directorul Centrului Dramatic Național de la Montpellier. În timpul mandatului său, centrul este redenumit Omenesc, prea omenesc. Aici, García a și montat Humain, trop humain de Friedrich Nietzsche.

 

„Atunci când alți regizori îmi montează textele, acestea nu îmi mai aparțin, nu mai reprezintă opera mea”

Cum ați regăsit universul dvs. interior și universul pieselor dumneavoastră în cele două montări ale tânărului regizor Andrei Măjeri, de la Teatrul Național Cluj-Napoca?

Îmi place când regizorul îmi transformă piesele într-un mod neașteptat, pe care nu mi l-aș fi imaginat, un mod care, în principiu, nu pare să existe în text. Andrei reușește să facă acest lucru prin cele două montări ale sale, ajunge să adauge lucruri pe care nu mi le-aș fi imaginat, iar acest lucru îmi îmbogățește opera. Dacă ar fi să subliniez ceva, m-aș referi la felul în care el lucrează cu actorii. Textele mele sunt monologuri ce par uneori poezie sau fragmente de roman, de aceea sunt dificil de transpus în situații dramatice. Din acest motiv, efortul și entuziasmul lui Andrei sunt demne a fi evidențiate.

 

Cât de actuală mai este tema consumismului din Agamemnon? În ce măsură ar putea fi considerată o asemenea viață ca aparținând tragediei? Nu cumva acordăm un plus de valoare capitalismului, aducând tragedia antică în discuție?

Pentru mine, sistemul capitalist este indubitabil, ca și respirația, nu se poate pretinde altceva. Îți place sau nu, trebuie să trăiești în interiorul acestui sistem, care are atât laturi pozitive, cât și negative, ca tot ceea ce face omul. În realitate, opera mea reprezintă o critică a condiției umane, deoarece uneori omul ajunge să folosească greșit tehnica și astfel să distrugă, în loc să construiască. Poți face ceva cu egoism și în mod individualist? Nu. Doar atenuându-l. Străduindu-ne, fiecare, să fim un pic mai generoși cu semenii noștri. Nu e ușor, de vreme ce adesea cel ce face un bine este luat de prost, e considerat un idiot. În Agamemnon, eu mă refer la consumism într-un mod extravagant, comic, aproape în maniera clasică, deoarece îmi permit să exagerez, să folosesc hiperbola ca figură de stil. Nu văd nimic rău în a munci pentru a ne cumpăra lucrurile de care avem nevoie, dar… Care e limita nevoilor noastre? Aceasta este o chestiune individuală, care ne privește pe fiecare în parte. Dacă mă transform într-o mașină de consum, inevitabil va trebui să mă transform într-o mașină de muncit. Și asta înseamnă să rămân fără timp liber, care e cel mai prețios.

 

Textele dumneavoastră sunt într-o mare măsură inspirate din propria dumneavoastră viață. Vi s-a întâmplat să vă simțiți bruscat de punerea lor în scenă de altcineva, sau vă detașați de acestea, odată ce le regizați, și le dați altora spre a propune viziuni noi?

Sincer, am văzut foarte puține montări ale altor regizori (pe textele mele). La începutul interviului am menționat calitățile regizorului care a făcut spectacolele pe care am avut ocazia să le văd la Cluj. Dar, de fapt, nu simt o mare curiozitate, în mod normal nu mă deplasez ca să-mi văd textele montate de alți regizori, din moment ce am șansa să o pot face eu însumi. În această ordine de idei, nu sunt un autor convențional, sunt un creator pentru care textul și punerea în scenă reprezintă un întreg ce nu poate fi separat. Vine un moment când se întâmplă ca piesa să fie făcută publică, sub forma unei cărți. Și atunci o preia o altă echipă. Însă acest lucru nu mă satisface. Sunt recunoscător, dar o văd ca pe ceva ce nu-mi mai aparține. Acesta ar fi răspunsul cel mai la îndemână… să spun că atunci când alți regizori îmi montează textele, acestea nu îmi mai aparțin, nu mai reprezintă opera mea.

         

„Niveluri diferite de semnificație coexistă și constituie piesa”

Mi se pare că finalul ambiguu joacă un rol foarte important în textele dumneavoastră, poeme dramatice subversive, postmoderne, fragmentare, dar cu o încărcătură foarte puternică. Ce semnificație acordați iertării universale a tuturor oamenilor din finalul piesei Moarte și reîncarnare într-un cowboy? Dar micropoemului cu care se încheie Agamemnon despre oamenii ready made?

Acestor tipuri de texte, conținând pe de o parte ceva moralizator, iar, pe de altă parte, ceva transcendent, îmi place să le ofer o alternativă în aparență mai vulgară și mai colocvială. Trebuie să înțelegem opera în totalitate, în măsura în care niveluri diferite de semnificație coexistă și constituie piesa. E ca atunci când un pictor sintetizează prin tabloul său necesitatea de a picta în manieră naturalistă pe anumite porțiuni, ceea ce reprezintă realitatea, alături de alte zone ale pânzei pictate abstract. Cred că aceasta corespunde ființei umane. Uneori suntem asaltați de gânduri mundane, iar alteori ne punem întrebări fără răspuns, întrebări ontologice.  

Ați fost prezent în diverse festivaluri din România. Cum vi s-a părut publicul? Care ar fi diferențele dintre publicul din România și cel din Occident? 

Am avut șansa să fac teatru, să îmi prezint propriile producții, iar alteori să văd teatru în Sibiu, București, Cluj, Timișoara… și întotdeauna mi se întâmplă același lucru, sunt foarte plăcut surprins de faptul că sălile sunt pline și de faptul că teatrul înseamnă ceva pentru respectivele orașe și pentru oamenii de acolo. Nu este un fenomen normal, dacă ne uităm, de exemplu, la Spania sau Italia. Din păcate, în Spania teatrul nu este iubit prea mult, oamenii merg la teatru ocazional, rar, ca și cum ar fi ceva ieșit din comun.

 

Resimțiți dedublarea dramaturg-regizor?

După cum am precizat mai devreme, pentru mine opera e ceva unic. Iar aceasta se compune din text, mizanscenă, incluzând spațiul vizual (light design), muzică și, desigur, actorii (din distribuție). Dar în momentul în care scrii, te afli singur într-o cameră. Și te concentrezi exclusiv asupra actului scrierii. Țin foarte mult la latura literară a operei, mai presus de toate pentru că mă pasionează aceste călătorii fără a fi nevoit să te ridici de pe scaun, de la masa de lucru, aceste tripuri în căutarea cuvintelor, a ideilor, pentru a găsi formularea potrivită.

 

„Cu cât facem mai multe clasificări, cu cât punem mai multe etichete, cu atât mai mult sărăcim teatrul”

Teatru de autor sau teatru colectiv, ce alegeți pentru secolul 21(având în vedere activitatea dumneavoastră la Montpellier)?

Cu cât facem mai multe clasificări, cu cât punem mai multe etichete, cu atât mai mult sărăcim teatrul. Eu prefer să privesc teatrul ca pe un câmp de expresie și sper ca fiecare artist să-l exploreze în felul său. Dacă pot recunoaște o voce autentică, un creator veritabil, nu mă interesează dacă lucrează punând accent pe text sau face teatru de mișcare sau musical etc.

 

Când (dacă) v-ați simțit neînțeles (înțeles greșit) ca dramaturg? Dar ca regizor?

De ce „totul” conduce înspre „a înțelege” ceea ce vreau să exprim? E imposibil să fim cu toții de acord. Normalitatea înseamnă dezacord, deoarece fiecare ființă umană are propria sa manieră de a privi și de a simți. Dacă opera prezintă laturi obscure, dificil de înțeles, îmi place. Pentru că poeticul nu este întotdeauna clar, de cele mai multe ori poezia este complexă și enigmatică. Dacă o operă a mea generează consens, dacă e unanim acceptată, înseamnă că mă aflu pe un drum greșit, deoarece nu gândesc ca majoritatea oamenilor obișnuiți; aceasta nu înseamnă că îi privesc de sus, ceea ce vreau să spun e că văd cum trăiește majoritatea oamenilor și cum ne cer să trăim sistemele politice, și mă consider un rebel în multe privințe.

 

Cum rezonați cu critica/publicul/colegii de breaslă?

Nu citesc cronici și nu îmi plec urechea la ce se comentează, deja de mulți ani. Pentru că nu m-ar ajuta să schimb nimic. Schimbările în ceea ce privește opera mea se produc firesc și sub propria-mi autocritică. Eu sunt primul interesat să-și îmbunătățească caligrafia, iar când vorbesc de caligrafie am în vedere expresia estetică generală. 

Fotografii de Nicu Cherciu © TNC

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe