Bucureștiul literar

Simona Preda Publicat la: 14-11-2016

Andreea Răsuceanu, Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, Editura Humanitas, 2016

 

Primul gest pe care am simțit că trebuie să îl fac atunci când am cunoscut-o pe Andreea Răsuceanu a fost să o rog să mă plimbe pe Mântuleasa și să îmi povestească despre zonă, despre stradă, despre București, despre un altfel de București. Mai târziu, mi-a acordat un interviu despre copilăria ei și atunci mi-a vorbit iar despre „un bloc alb din București”, despre aroma de plăcintă cu mere de care era învăluit, despre cartiere și ulițe… Cumva, relația ei cu acest oraș s-a construit dintotdeauna între emoții și freamătul subtil al proiectului urban. Bucureștiul a fost întotdeauna „acolo”, lângă ea.

Mai mult decât atât, în volumul lansat recent la Humanitas, Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, Andreea Răsuceanu propune și demonstrează ideea că Bucureștiul fiecăruia este unul mental, pur imaginar, pe care îl purtăm cu noi și care ne influențează stările, atitudinea, devenirea. Este o carte-experiment despre infinitele relații care capătă contur între oraș și reprezentarea sa literară, despre diferitele și interesantele hărți interioare și moduri de a lectura citadinul. În fond, există „orașe pe care mai întâi ni le imaginăm, și apoi le vedem în realitate, despre care mai întâi citim, și apoi le întâlnim, orașe care nu mai există, dar au rămas conservate în literatură, orașe inventate, deși detectabile toponimic pe harta lumii, ori reale, camuflate sub nume fictive, orașe imaginare, distopice, dintr-o istorie a lumii care n-a existat niciodată, orașe din lumi ori din universuri paralele…” Prin urmare, a decripta sensurile pe care le capătă citadinul în zona imaginarului este o provocare imensă.

Volumul propune o analiză a imaginii orașului în operele a șase autori români care au manifestat o afinitate anume pentru București și pe care Andreea Răsuceanu i-a considerat susceptibili de a oferi un eșantion literar reprezentativ și suficient de divers pentru a contura această imagine a citadinului. Autorii asupra cărora se oprește în cadrul acestui demers sunt Mircea Cărtărescu (Orbitor, Solenoid), Gabriela Adameșteanu (O plimbare scurtă după orele de serviciu, Gara de Est, Provizorat, Dăruiește-ți o zi de vacanță, Drumul egal al fiecărei zile), Stelian Tănase (Maestro. O melodramă, Corpuri de iluminat), Simona Sora (Hotel Universal), Ioana Pârvulescu (Viața începe vineri, Viitorul începe luni) și Filip Florian (Zilele regelui). Criteriul ales comportă și o conotație de natură cronologică, dat fiind că imaginea orașului este recuperată și ilustrată în scrierile menționate începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în zona contemporană, ba chiar într-un soi de postmodernism prefigurat de orașul inventat și fabulos al lui Mircea Cărtărescu.

Bucureștiul din scrierile selectate se configurează în jurul a două nuclee, cel politic (Casa Poporului, Palatul Regal, Casa Presei) și cel economic (Oborul, Hanul Gabroveni, Târgul Moșilor), care se intersectează la rândul lor cu zona culturală bucureșteană, reprezentată de Ateneu sau Calea Victoriei. O altă trăsătură comună a lecturilor propuse și analizate în acest proiect este ideea alterității, imaginea străinului, a elementului intruziv – un personaj care vine și are propria perspectivă privitoare la București –, prin intermediul căruia autorii propuși par a se detașa, a privi altfel.

Orașul din proza lui Cărtărescu este unul inventat, este un „construct”, proiectat din sinapse, în egală măsură oniric și fabulos și mai ales un oraș „scris” („Orașul pe care îl numesc «București» în cărțile mele n-are nimic de-a face cu realitatea. Este psihic, e sculptat în substanța neuronilor mei” – p. 81) și totuși, manifestă o intuiție a acestui oraș, o afinitate cu străzile, pentru că „s-a impregnat în mine, s-a ștampilat în creierul meu, a luat forma mea și s-a contopit în cele din urmă cu mine ca hoțul și reptila din cercul dantesc” (p. 92). Orașul lui Mircea Cărtărescu este o entitate organică și anorganică în același timp, nu comportă delimitare geografică și se situează în zona visului, a inclasabilului.

Bucureștiul propus de Gabriela Adameșteanu ține de spațialitatea orașului și de maniera în care se raportează la existența noastră cotidiană. Dinamica sufletească însăși își găsește rezonanța în viața orașului. Există întotdeauna o hartă mentală care ține de percepția umană și care se suprapune pe elementele concrete ale orașului. „Am avut o relație specială cu Bucureștiul, de fapt ea nu a încetat nici acum” (p. 152). Este un peisaj urban aflat în permanentă metamorfoză, un oraș al ctitoriilor utopice, al imaginarului socialist, un spațiu citadin scrutat cu precădere din perspectivă politică. „Nu am perceput Bucureștiul nici ca o promisiune de viitor luminos, nici ca o imagine a regimului opresiv. Mult timp a fost pentru mine Capitala, fiindcă mult timp nu am mai văzut o alta. Iar când am văzut și am comparat-o cu ele, la întoarcere, de fiecare dată mi se strângea, mi se strânge inima de mila acestui oraș și de revoltă față de cei care l-au adus în starea asta” (p. 157).

Proiectul citadin propus de Stelian Tănase este în principal o „evocare tristă, melancolică, dar asumată (uneori detașată, ironică) a unor lucruri care nu mai sunt, a căror imagine «în sepia» proza lui o conservă” (p. 162), dar care creează o legătură fină (subterană, reciprocă) între el și individ. Dialectica interior-exterior ocupă de asemenea un rol central, iar urbanul – fie că respiră un aer de Mătăsari sau de Obor – deține un caracter boem, literaturizat și comportă o ordine, un ritm propriu care conferă coerență propriilor vieți. În fond, acesta a fost dezideratul de tinerețe al lui Stelian Tănase: „Și mi-am zis, cu vanitatea adolescenței, că eu voi face asta, voi scrie o epopee – chiar așa gândeam, în termenii aceștia –, o epopee a Bucureștilor, ca să instalez Bucureștiul în literatură” (p. 182).

Pentru Simona Sora, Bucureștiul capătă valențe de palimpsest, de multitudine de peisaje, de aglomerare urbană, de clădiri, scuaruri, semnale luminoase, afișe, monumente, bănci, graffiti. Un melanj multicolor, senzorial, încărcat cu trecerea timpului, dar rezistând cu încăpățânare. O suprapunere haotică, stranie, cu o textură complicată și cu straturi diferite cronologic, dar seducătoare în felul ei, un fel de propunere complexă și bizară în același timp: „în fond, e doar imaginar coagulat în semne” (p. 226). Dincolo de semne, spune Simona Sora, „mi s-a părut întotdeauna că orașele, locurile sunt forme de condensare a dispozițiilor interioare”.

La Filip Florian, orașul este un mare creuzet al emoțiilor unei întregi epoci, dar în particular și spațiu al unei experiențe psihologice individuale. Din orice perspectivă este privit însă, Bucureștiul păstrează parfumul balcanic, pitoresc, ca într-o acuarelă de Preziosi, dar rămâne în egală măsură un oraș prăfuit, cosmopolit, cu arhitecturi haotice și străzi prost pavate. „Dacă asculți vântul, atent, garantez oricui că bate la fel ca acum un veac și jumătate. Prin urmare, cu un mic efort și cu ochii închiși, poți vedea Turnul Colței în picioare, cu un stol de porumbei trecând peste acoperiș, într-o zi prăfuită de vară, în care muștele și lâncezeala își fac de cap” (p. 280).

Ioana Pârvulescu reconstruiește imaginea și viața Bucureștiului de la începutul secolului al XIX-lea și o face reglând cu mare finețe mecanismele evocării și mașinăria timpului. Este un oraș „trăitor al marelui miraj al schimbării, al minunilor tehnologice și avântului științific care transformă iremediabil lumea recognoscibilă” (p. 285). „Eu știu precis că a început să îmi placă Bucureștiul într-o zi de vară, iulie sau august, când se golise de oameni, iar eu rătăceam pe străzile din care ieșea căldură ca dintr-o sobă și am descoperit case pitite, cu scoică la intrare și curte mare și viță între zidul casei și gard și, brusc, am avut senzația că sunt chiar într-o proză de Eliade” (p. 326).

Șase lecturi, șase interpretări, șase perspective din evantaiul imaginarului referitor la orașul de pe Dâmbovița. Dacă ar alege din nou, i-ar alege tot pe aceiași scriitori, a menționat Andreea Răsuceanu în discursul de la lansare, tocmai pentru că se circumscriu unui anumit construct pe care ea și-a articulat volumul. Este o carte atașantă, vie, provocatoare prin interviurile propuse, prin maniera în care se concentrează discuția pe anumite particularități ale romanelor și cu o analiză seducătoare în „Introducere”, referitoare la relația dintre zona citadină, câmpul literar și proiecțiile mitice. Ipoteza de lucru de la care a plecat – cât e adevăr și cât e ficțiune, câtă subiectivitate și predeterminare culturală, câtă emoție și, în fine, câtă obiectivitate există în maniera în care se articulează Bucureștiul în literatură – este fin analizată și deconstruită în palierele percepției, în cronologii, în secvențe și senzații. Un lucru este cert: Andreea Răsuceanu iubește Bucureștiul. O felicit pentru acest volum-experiment și îi lansez întrebarea pe care ea, la rândul ei, a adresat-o unui partener de dialog din volum: ai privit vreodată cu ochi de străin orașul?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral