Despre nimic și ceva pe deasupra

Dorin Cozan Publicat la: 14-11-2016

„Despre substanța nimicului și a întunericului” este titlul epistolei lui Fredegisus de Tours (†833/834), care a apărut în limba română, în 2015, la editura Univers Enciclopedic Gold, cu o prefață  de Christian Trottmann.  

Încă de la început, cunoscutul exeget precizează faptul că scrisoarea lui Fredegisus este o enigmă în istoria filosofiei medievale și aceasta datorită poziției doctrinare surprinzător de curajoasă, la limita anatemei, pe care o susține abatele medieval, aceea că nimicul ar fi ceva. A afirma, în plin Ev Mediu, că nimicul este ceva poate fi semnul unei subtilități teologice îndelung cugetate sau semnul unei sminteli, de care se va poticni și Anselm de Canterbury, peste aproximativ un secol, când va dezbate așa-numitul argument ontologic, plecând de la spusa nebunului, că Dumnezeu nu există.

Dar ceea ce face ca această enigmă – „chestiunea nimicului” – și implicit scrisoarea lui Fredegisus adresată, se pare, prealuminatului rege Carol cel Mare – să ne vorbească astăzi, să ne interpeleze, să ne solicite un răspuns, așadar ceea ce face dintr-un text aparent mort, de interes marginal, de catedră a filosofiei medievale,  unul viu, care ne privește în fiecare act al cotidianului, este admirabila muncă de traducător și exeget realizată de Florin Crîșmăreanu, în prezent, cercetător la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Aparatul critic care subîntinde fiecare afirmație epistolară,  generoasa secțiune de Comentarii și interpretări care contextualizează problema medievală, dar și principalii săi actori de secol IX, reprezintă un argument puternic în favoarea lecturării și interogării unui text mai mult decât interesant, prin faptul de a surprinde viața și dinamismul unei lumi pe care prejudecățile și interesele noastre adesea le ocultează.

Enigmatic și totodată seducător, atât pentru noi, cât și pentru învățații de la curtea lui Carol, nimicul trezește neliniști prin faptul că atinge însuși miezul ființei. Este important de remarcat faptul că, mai mult decât discursurile despre Rai și Infern, care se mențin la nivelul unei geografii recognoscibile a ființei și la nivelul unei logici tradiționale, de factură aristotelică, discursul despre neființă, cu toate că, la prima vedere, ilogic, de negândit, își face loc în universul gândirii, insinuându-se asemenea șarpelui biblic până în centrul lumii, cu riscul de a o răsturna și anihila în totalitate; se poate întreba, așadar, dacă nu cumva marea ispită pentru ființa umană nu este neascultarea, uitarea poruncilor lui Dumnezeu, ci mai degrabă ispita neantului, în fața căruia însuși Iadul își pierde substanța, se volatilizează cu ușurință.

Este ceea ce se întâmplă și în cazul lui Fredegisus, cu prima quaestio: ce este răul? Este ceva sau nu? Adică, are o natură, poate fi gândit și, ulterior, arătat cu degetul? Ambele răspunsuri sunt, într-un fel, paradoxale: dacă da, nimicul este ceva, atunci el nu mai este nimic, ci un „ceva”, aparține ființei și intră sub categoriile acesteia; dacă nu, nimicul nu este ceva, din nou ne lovim de o aporie, deoarece însăși negarea acestuia ne silește să mărturisim că negăm ceva, altfel am vorbi despre ceea ce nu există, ceea ce este o contradicție. „De aceea, rămâne că nimicul pare să fie ceva” (p. 31). Altfel spus, prin faptul că vorbim despre ceea ce nu este, transformăm acest „nu-este” într-un este definibil și pasibil de clasificare. Dincolo de senzația unei prestidigitații dialectice, ceea ce sugerează Fredegisus este faptul că nimicul, odată interogat, se pliază pe structura ființei, printr-un fel de convertire ontologică, iar rațiunea este „prinsă” și sedusă cu propriile sale arme: coerența discursivă și explicația cauzală. Va ajunge astfel, iar Fredegisus nu încetează a se mira ulterior, „a demonstra că nimicul este nu doar ceva, ci că <<este>> ceva important” – și anume izvorul tuturor lucrurilor, din care Dumnezeu a creat lumea. Mai mult, nu doar logica discursivă a rațiunii umane va demonstra acest adevăr, ba chiar și Cartea Sfântă proclamă respectivul „principiu” al creației divine, iar gânditorului medieval îi va fi fost destul de facil să exemplifice pasajele cu pricina.

În mod similar, se va vorbi în epistolă despre întuneric, iar paragraful 7 reia aporiile prezente în prima analiză, a nimicului: „Cine spune că întunericul este un lucru, îl afirmă întemeindu-l, iar cel care <<spune că întunericul>> nu este un lucru, îl desființează negându-l; ca atunci când spunem „omul este”, constituim, adică pe om; când spunem că <<omul nu este>>, negând, adică pe om, îl desființăm” (p. 39). Concluzia nu poate fi decât aceeași ca și în cazul nimicului: „…se poate deduce, printr-un argument întemeiat, că întunericul nu doar este, ci că el este și corporal” (p. 47).

Întunericul despre care vorbește aici Fredegisus poate fi cel în care, peste patru secole, Toma din Aquino plasa lucrarea demonilor, cu toate că teologul dominican insistă frecvent asupra incoruptibilității îngerești. Cu toate că demonul nu poate avea un corp, alcătuit din materie și formă, ca în cazul omului, primul îl poate ispiti pe al doilea. „Aceasta se poate întâmpla în două feluri. În primul rând, din interior, după cum poate demonul schimba fantezia omului și chiar simțurile corporale, astfel încât să vadă ceva altfel decât este, după cum s-a spus mai sus. Iar aceasta se spune că se întâmplă uneori prin puterea unor lucruri corporale. În al doilea rând, din afară. Dat fiind că <demonul> poate plăsmui, din aer, un corp de orice formă și înfățișare, pentru ca, asumându-și-l, să se arate vizibil în el; poate în același fel, să înconjoare orice lucru corporal cu orice formă corporală, ca să se arate în înfățișarea ei” (Summa Theologiae I, q. 114, a. 4; trad. de W. Tauwinkl, Iași, Polirom, p. 917). Nu este exclus faptul ca acest lucru corporal, aerul (despre a cărui compoziție specială sau, dimpotrivă, comună Toma din Aquino nu spune nimic) să constituie, în planul vizibilului, ceva invizibil, în cazul de față, corpul demonic; analog modului în care întrebarea despre nimic constituie nimicul în ceva aparținător ființei, dacă nu chiar egalul ei.

Este posibilă însă depășirea aporiei privind natura nimicului? Putem sesiza și dezamorsa forța ascunsă a acestui cal troian care este chestiunea despre nimic, pe care Fredegisus se mărginește să-l aducă la porțile discursului teologic?

O posibilă soluție pare a o formula gânditorul medieval menționat – Toma din Aquino. Atât în Summa Theologiae I, q. 48, a. 1, cât și în De malo, q. 1, a. 1, se insistă asupra lipsei de natură a nimicului, care la Toma este echivalent răului. Iar soluția nu pare a consta în distincțiile teologale și în subtilitatea argumentelor filosofico-teologice, cât în deplasarea de accent privind modul interogației și al poziției de pe care se pune întrebarea. „Trebuie să preluăm din rațiunea binelui ce anume este răul”, propune cel numit Doctor angelicus. Că răul este, la Toma, privația unui bine care ar fi trebuit să se afle în ființa respectivă (așa cum orbul, fie și din naștere, știe că ar fi trebuit să vadă) nu explică, astăzi, prezența și radicalitatea răului din lume. Că răul este o privație, o lipsă a ceva ce ființa, în perfecțiunea ei, ar fi trebuit să dețină nu reprezintă un răspuns viabil la plânsul Rahelei după fiii săi sau la suferința lui Iov. Cele șapte zile și șapte nopți în care prietenii lui Iov i-au stat alături fără a îndrăzni să-l întrebe ceva, văzându-i suferința pe chip, constituie un răspuns mai adecvat decât orice distincție metafizică și decât orice subtilitate teologală. La fel și în cazul tăcerii filosofilor după Auschwitz. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie într-adevăr să se tacă.

Dar ceea ce poate fi spus, când dialogul poate fi reluat și susținut pe argumente, ține de memorie, de reamintirea Ființei, cum ar spune Heidegger. Dacă interogația asupra nimicului pornește de la nimic, rezultatul va fi nu doar surprinzător, dar și periculos; lecția lui Nietzsche privind tentația nihilismului în metafizicile Occidentului tinde să se repete, repetiție care este provocată prin însăși preferința omului actual pentru cinism, scepticism și orice izvor de negativitate.

Dacă interogația asupra nimicului pornește de la ființă, de la echivalența acesteia cu binele, făcând din rău cel mult un parazit al ființei, dependent continuu de un subiect anume, interogația ca atare își modifică orientarea astfel: ce este nimicul, dacă ființa este, întotdeauna, ceva? 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe