Iluministul iluminat

Cosmin Ciotloș Publicat la: 21-11-2016

Andrei Codrescu, The Art of Forgetting/Arta uitării, Editurile Caiete Silvane și Școala Ardeleană, Zalău – Cluj-Napoca, 2016

Nu-mi place să fiu cârcotaș, mai ales în chestiuni accesorii, dar nu mă pot abține să nu spun că, în cazul de față, întâlnirea a două edituri pare să nu fi fost de nici un folos calității produsului final. The Art of Forgetting/ Arta uitării (traducere de Alexandru Oprescu, Caiete Silvane & Școala Ardeleană, Zalău & Cluj-Napoca, 2016) ar fi meritat, în varianta românească, un alt tratament. Ar fi meritat, de pildă, un redactor de carte avizat, care să repare stângăciile traducătorului (de tot felul, de la forme fanteziste de plural la pure improprietăți de sens, pe care caracterul bilingv al cărții le scoate în evidență). Sau un grafician cumsecade: coperta, de o inadecvare amuzantă în context, înfățișează în tonuri întunecate o pădure desfrunzită, toamna. Aș vedea-o deschizând o ediție școlară – eventual, piratată în tulburii ani ’90, din proza lui Calistrat Hogaș. Nicidecum, însă, un volum al lui Andrei Codrescu! Care este, o spun ca s-o afle și editorii, unul dintre cei mai importanți și influenți poeți americani ai ultimelor decenii.

Andrei Codrescu nu este un expat care s-a ocupat în timpul liber cu literatura. Speram ca, la douăzeci și cinci de ani de la revenirea simbolică a autorului în spațiul autohton, lucrul să fie deja știut, să fi devenit, altfel spus, monedă curentă. Tradus la Curtea Veche (cu eseurile), la Polirom (cu romanele) și la Fundația & Institutul Cultural (cu două consistente selecții de versuri), recenzat, intervievat, premiat, Codrescu a fost, practic, reintegrat. Faptul că scrie în română e un pretext pe gustul istoricilor literari care se disculpă astfel, inabil, pentru a nu-l fi citit.

Adevărul e că formula lui i-ar fi deconcertat pe amatorii de modernisme reșapate. Nu intru în complicații valorice și nu încurajez comparațiile cu congenerii rămași în țară (azi, septuagenari și, prin urmare, șaptezeciști). Dar e un fapt cert acela că temperatura sufletească a poeziei lui Codrescu depășește scala practicată la noi. Câteva disocieri: extrem de alert în inteligență, cu o evidentă bosă speculativă, are oroare de complicații. Atacă ideea malițios, dar nu se rătăcește în zeflemea (cel mai periculos efect secundar al ironiei). I-a dedicat o carte lui Casanova, dar mi se pare mai apropiat de Diderot. E briliant, casant și enciclopedic (ceea ce se poate vedea în Bibliodeath și în alte câteva eseuri condensate). Codrescu refuză ermetismul, așa cum refuză poza metafizică. Totuși, asemenea proiecții transcendentale nu-i sunt întru totul străine. Calificându-l drept agnostic, ar însemna să neglijăm încrederea sa în puterea revelatorie și orfică. Or, Codrescu n-ar fi putut ignora tensiunea spirituală a ritualurilor, chiar eretice fiind acestea (cum eretic este ultimul poem din carte, „Încălcând regula”). Dintr-o mulțime de motive pe care nu le enumăr aici, dar printre care se regăsește, cred, și tipul de poezie pe care, proaspăt sosit în America, tânărul transfug o asimilează avid, aruncând peste bord o întreagă tradiție sub apăsarea căreia traversase oceanul. Nu mă refer strict la Blaga și la urmașii lui din generația ’60, ci la atmosfera locală, cu bunele și cu relele ei. Să ne imaginăm numai ce diferență enormă e între ecourile pe care le-au avut beatnicii în poezia română (ecouri nu o dată distorsionate prin misreading și legendă) și ceea e, la nici douăzeci de ani, afla Andrei Codrescu pe viu din „lecția” lui Ginsberg. Ceea ce, aici, s-a numit superficial poezie a obiectelor, acolo, la sursă, era, în fapt, o formă de deism. Care, eliminând abstractul, punea în loc iluminarea: „am fost crescut de comuniști cu cerneală în sânge/ și sânge în cerneală/ am fost copil de plumb/ aveam mâini neastâmpărate și eram uluit de eroi morți/ inhalam pulbere de scriitori faimoși/ am fost copil odată/ cărțile mă făceau sălbatic/ de la hermannstadt la kolosvár/ din roma la paris/ devoram cărți de citit indiferent de scop sau limbă/ am lucrat într-una din marile librării/ și în schimb am scris cât am putut de bine/ despre ce era viața mea:/ cărți și fete cu ochelari./ am avut două slujbe, două vocații și trei eșecuri./ slujbele au fost de profesor și reporter./ vocațiile: să fiu poet și să le fac pe plac femeilor”.

E un fragment din poemul „mission impossible”. Unul, după cum se vede, narativ (cel puțin la o examinare stilistică). În realitate, Codrescu nu face decât să mitralieze aserțiuni, să arunce către for semințe de revoltă, indignare și stupoare. Ca pretutindeni în această „Artă a uitării. Persimmon, you are Rimbaud”. Cine, în afară poate de Rimbaud însuși, n-ar fi contrariat de versul acesta?!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral