De la plan la clan: Republica Moldova după un sfert de veac de tranziție

Emanuel Copilaș Publicat la: 27-11-2016

Petru Negură, Vitalie Sprînceană, Vasile Ernu, (coord.), Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanț, Chișinău, Cartier, 2016
Vasile Ernu, Intelighenția basarabeană azi. Interviuri, discuții, polemici despre Basarabia de ieri și de azi, Chișinău, Cartier, 2016

Am citit aceste două cărți dintr-o suflare. Deși prima dintre ele este o lucrare academică,beneficiind de un riguros aparat științific, iar cealaltă o carte de interviuri care păstrează colocvialitatea și spontaneitatea protagoniștilor, ambele se citesc ușor, sunt savuroase, polemice și incitante. Mai important este faptul că din ele răzbate, în ciuda unui optimism intermitent, disperarea mută a unor intelectuali care au asistat, neputincioși, la devalizarea unei întregi țări chiar sub privirile lor descumpănite. Cum a fost posibil ca din puțin peste 4 000 000 de moldoveni la declararea independenței, în 1991, să se ajungă la aproximativ 2 500 000 astăzi, în cifre reale? Cum a fost posibil ca industria grea din perioada sovietică să fie distrusă sistematic, fără a se pune nimic în loc? Cum a fost posibil ca de la o agricultură mecanizată și performantă să se regreseze la o simplă agricultură de subzistență, în ciuda solurilor de cea mai bună calitate? Cum a fost posibil ca de la un sistem educațional relativ eficient să se ajungă la o parodie de învățământ? Cum a fost posibil ca idealurile umaniste și universaliste din perioada sovietică, așa golite de conținut și garantate de un sistem politic autoritar, corupt și cinic, cum erau ele, să lase loc unor naționalisme xenofobe și unor egoisme comunitare și individualiste de cea mai joasă speță? Cum a fost posibil ca în anul 2001 nivelul veniturilor să reprezinte 26% din nivelul înregistrat în 1989? Cum a fost posibil ca mult hulitul comunism să îmbunătățească infrastructura, educația, sănătatea și, în general, să rdice considerabil nivelul de trai, excepție făcând, desigur, persecuțiile și înfometările din perioada stalinistă, care nu pot fi separate totuși de anumite cauze naturale (ani secetoși) și de devastările produse de al doilea război mondial, deși factorul politic a primat – în timp ce democrația liberală postsovietică a echivalat cu un regres social imens și cu reactualizarea dureroasă a principiului hobbesian homo homini lupus? Cum de s-a ajuns, vorba politologului David Stark, la o tranziție de la plan (cincinal) la clan, nu că primul nu ar fi fost la rîndul său un clan, deși mai încăpător și mai tolerant în raport cu marea majoritate a populației?

Aceastea sunt doar o parte dintre întrebările la care cele două volume încearcă să răspundă, din perspective cum nu se poate mai diferite și în același timp bogate în semnificații și trimiteri. Conștientizând faptul că Basarabia s-a aflat tot timpul de-a lungul unei falii geopolitice în care s-au ciocnit și continuă să se ciocnească interesele marilor puteri, că a fost anexată Rusiei țariste înainte de a dezvolta o identitate națională – naționalismul de abia se năștea ca ideologie bine delimitată în 1812 – și că nu este neapărat pământ românesc în accepțiunea pe care o oferă dreapta radicală românească termenului, deși ambele state împărtășesc indubitabil pe fond aceeași cultură – în ambele volume se ajunge la conluzia că deși Basarabia contemporană reprezintă un stat eșuat, ea nu își poate rezolva problemele pasând responsabilitatea propriei dezvoltări pe umerii altora, fie ei ruși, români sau europeni. Pentru a deveni un stat cât de cât stabil, guvernabil, predictibil din punct de vedere politic, social și economic, în care prăpastia dintre bogați și săraci să nu fie atât de abruptă, în care oligarhia arogantă care a acaparat statul și îl instrumentează strict în folosul propriu, în care traficul de persoane, emigrația și întreaga cohortă de probleme, în special ale copiilor și bătrânilor, asociate cu acest ultim fenomen social – să nu se mai manifeste atât de pregnant, Moldova trebuie să se reinventeze urgent și radical. Dar cum actuala clasă politică nu are niciun interes în acest sens, preferând să acapareze tot mai mult resursele unei populații tot mai redusă numeric și tot mai apatică din punct de vedere politic, și cum nu există un plan de viitor coerent, care să depășească eternele oscilații între Rusia, Uniunea Europeană și România pentru a permite, în final, o analiză critică și coerentă a condițiilor interne care trebuie schimbate pentru a se ajunge la rezultate palpabile – perspectivele sunt într-adevăr sumbre.

Așa cum bine se exprimă Vitalie Sprînceană în volumul de interviuri Intelighenția basarabeană azi. Interviuri, discuții, polemici despre Basarabia de ieri și de azi, libertatea postsovietică a reprezentat apanajul unor categorii sociale destul de reduse și, mai mult, ea a condus, cu timpul, la apariția unei noi forme de nelibertate, a unei noi cenzuri ideologice pliate, ca și precedenta, pe un conflict social de proporții. Pe un conflict – trebuie să o spunem, răspicat – de clasă. „Nu exclud că, in alte grupuri – tot felul de businessmeni, intelectuali oportuniști, funcționari privilegiați – nivelul de viață a crescut semnificativ după căderea URSS și ei, caștigătorii schimbării, au avut doar beneficii și nu au niciun fel de regrete după lumea care s-a năruit. Pentru cei mai mulți din comunitatea mea insă, schimbarea lumilor a fost o catastrofă economică (care a adus ulterior, prin emigrație masivă, și alte consecințe de ordin social, comunitar și personal)… E adevărat că, din punct de vedere intelectual, am caștigat o anume libertate: libertatea de a vorbi, libertatea de a-ți exprima in public dezacordul, fără a-ți fi frică că vei fi pedepsit. E la fel de adevărat insă că această libertate a fost irosită inutil și chiar a ajuns, pe alocuri, să fie destul de neliberă. Disponibilitatea de a discuta toate alternativele ori soluțiile probabile, libertatea de a critica și de a face autocritică s-a transformat, destul de rapid și din varii motive, intr-un mod de gandire neliber și nerăbdător cu diferența in care lucrurile aveau dreptul să fie spuse doar intr-un anume fel” (pp. 275-277).

Ce-i de făcut? Moldova de azi seamănă mai degrabă cu o dictatură neoliberală sud-americană decât cu o țară europeană, fie ea și est-europeană. Din păcate, și România se îndreaptă, chiar dacă mai încet, în aceeași direcție. Vestul Europei la fel; a demonstrat-o din plin prin șubrezirea sistematică a plaselor de protecție socială și a sindicatelor. Despre Statele Unite, unde Donald Trump a devenit recent președinte, nici nu mai are rost să discutăm. Vechiul proiect emancipator iluminist pare mai mort și mai îngropat ca niciodată. Așa cum părea și în 1914, și în 1933, și în 1939. Și totuși, istoria s-a înșelat. Sper să se înșele și de data aceasta, pentru că eu unul m-am săturat de vicleniile ei tot mai cinice, devenite în ultimii ani obrăznicii sfruntate. Și nu sunt singurul.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral