Geniul de dinaintea geniului: fabrica de literatură

Angelo Mitchievici Publicat la: 05-12-2016

Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Naşterea unei mitologii a productivităţii literare în cultura română (1825-1875), Iaşi, Editura Institutul European, 2016

 

Ceea ce m-a frapat de la bun început la cartea lui Adrian Tudurachi ține de o terminologie împrumutată din domeniul economic, „fabrică”, „producție”, „productivitate”, „bogăție”, „sărăcie”, „economie” etc. Istoric al ideilor literare și deja autor al unui volum remarcabil (Destinul precar al ideilor literare), Adrian Tudurachi conferă doar în parte valoare metaforică limbajului economic. Demersul său analitic mizează pe o reproiectare a imaginii pe care o avem despre literatură și geniu, cele două noțiuni fiind reunite aici sub semnul calitativului dintr-o perspectivă a cantitativului.

Nu e vorba câtuși de puțin de acel tip de sociologie literară care se bazează pe ecuații statistice, ci de un alt orizont de percepție a genialității, care devine locul geometric al reflecțiilor cu privire la fondarea unei literaturi din nimic. Personalitățile epocii - intervalul  din titlu constituie aria de edificare a unei categorii fondatoare pentru modernitate, cea a genialității - se confruntă cu o situație unică în istoria oricărei culturi, și anume: cum fondezi o literatură în condiții de maximă precaritate, în absența unor autori remarcabili, în absența unor opere remarcabile, chiar a unui corpus cât de cât reprezentativ, în absența unei tradiții constituite a conceptului modern de literatură, în absența unei limbi literare sedimentate, în absența unui canon, a unei legitimități externe etc. Miza unui atare demers, care după revoluția de la 1848 este asumat ca proiect național, își găsește vehiculul conceptual adecvat în genialitate, însă cu alte întrebuințări decât cele care s-au fixat ulterior în conștiința noastră modernă prin intermediul filozofiei romantice. Avem o „economie” care lucrează cu un considerabil deficit și care trebuie să identifice alte surse de bogăție decât cele de care dispun marile culturi sau chiar cele medii. Iar ingeniozitatea primilor noștri literați în sensul modern al termenului ține de identificarea acestor resurse fie în zona latențelor de care dispune „geniul limbii”, a personalităților mobilizate de conștiința națională care se încriu în circuitul valorilor nu prin operă, precară sau inexistentă, cât printr-o gesticulație creatoare la nivel instituțional sau discursiv, a demografiei, a patrimoniului arheologic, a folclorului ca zăcământ aparent inepuizabil etc. Geniul se află peste tot, titulatura este acordată cu ușurință și nu implică numaidecât forme de individualizare pronunțate, singularități remarcabile, într-un cuvânt excepționalism, cât mai degrabă o pasiune colectivă a revendicării și identificării surselor de bogăție națională.

În sensul acesta, „cantitățile” prevalează, dispunerea lor în câmp arată un potențial care urmează să fie valorificat. Așa cum remarcă Adrian Tudurachi, există aici un efort considerabil de legitimare care, în opinia mea, nu a fost niciodată abandonat în cultura română în general, în literatura română în particular. Teoria maioresciană a formelor fără fond sau teoria lovinesciană a sincronismului relevă sesizarea unei economii de deficit a faptului cultural și de continuă și anxioasă legitimare dincolo de intervalul pe care lucrează Adrian Tudurachi. În fapt, așa cum o demonstrează excelent autorul cărții, geniul presupune omologarea sărăciei ca formă de bogăție, ca o inversiune spectaculoasă care înscrie în istoria culturii românești o conduită perenă, un complex fondator nelichidat. Observ aici o filieră pe care această carte o deschide și o face vizibilă tocmai pentru că îi identifică la origine elementele constitutive. Există astfel de momente în care „sărăcia” este convertită în „bogăție”. În Schimbarea la față a României, Cioran remarcă drept surse ale sărăciei culturale tocmai obstinația cu care este înconjurată literatura populară ca măsură a unei resemnări recuperabile din pastorala mioritică și apatia care ar decurge de aici, pe car le dorește „răsturnate” în energie debordată deopotrivă creatoare și distructivă, în delir, cu alte cuvinte într-un exces de productivitate. La fel, Mircea Eliade, în eseul pe care-l consacră baladei Miorița, vede neșansa istorică pe care o evocă prin „teroarea istoriei” sublimată estetic, cu alte cuvinte convertită în fapt de cultură, în operă. Mergând mai departe, această strategie a de-calificărilor cu semn schimbat asigură succesul Noului Cinematograf Românesc (NCR) sau Noul Val Românesc, ai cărui reprezentanți își întemeiază succesul pe „exploatarea” unor situații de deficit, descalificante, de marasm social: anomie, economie falimentară, corupție generalizată, disoluție a valorilor, penurie extinsă etc.

Ar mai fi de observat și felul în care în acest context al precarității o literatură lucrează și se descurcă fără conceptul de capodoperă, iar strategiile de legitimare în absența capodoperei devin profitabile pentru o regândire a literaturii ca „spațiu literar”, cu termenii lui Maurice Blanchot, ca spațiu de manifestare a unor maniere de a face, de a spune și nu în ultimul rând de a acționa, a unor stiluri de viață așa cum le definește Marielle Macé în noua sa carte, Styles. Critiques de nos formes de vie. O altă miză a cărții constă în cee ce aș numi o lărgire a cadrului de percepție a literaturii, respectiv a literarului prin intermediul anexării în spațiul său a unor arii laterale, sesizate în acest interval al tatonărilor și abandonate ulterior, când literatura și-a fixat reperele fundamentale. Efortul literaților de a identifica resurse și colectarea, capitalizarea lor într-o bancă sub numele de „genialitate” converge către o extensie a conceptului de literatură, astfel că analiza pe care o oferă Adrian Tudurachi devine profitabilă și în acest sens. În studiul său mai vechi, Literatură și comunicare, dintr-o perspectivă care utiliza din plin naratologia, Liviu Papadima remarca faptul că tocmai nefixarea codurilor literare conduce adeseori la efecte remarcabile ale relaționării la nivelul diferitelor instanțe ale textului, la efecte pe care le-am califica astăzi drept postmoderne, fără ca ele să se afle vreodată în orizontul teoretic al scriitorilor de odinioară. Mai nou, în spațiul teoretic european, tocmai revendicarea acestor „arii laterale”, de pildă „momentul poetic” la Laurent Jenny, „stilul de viață” la Jean-Marie Schaeffer, Richard Shusterman sau Marielle Macé, ceea ce cade în proximitatea operei sau într-un loc geometric al virtualităților ei incită la o regândire a faptului literar.

Demersul analitic al lui Adrian Tudurachi, care interceptează și această componentă a reflecției actuale cu privire la fenomenul literar, ocazionează o deschidere de proporții în cercetarea românească, de care ar trebui să profităm. Altfel vom rămâne la o economie de abac: înșiruire de monografii pe ață, catalogare și listare de cantități, validări cuminți de teorie occidentală pe texte românești etc. Există mai multe demersuri în sensul acestei deschideri operate de cartea lui Adrian Tudurachi, dar despre ele altădată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral