Un călător scoțian în imperiul lui Stalin

Codruț Constantinescu Publicat la: 08-12-2016

Fitzroy Maclean este o personalitate scoțiană complet necunoscută în România, dar care a avut o viață desprinsă parcă dintr-un roman de aventuri. Născut la Cairo în 1911, unde tatăl său, militar fiind, făcea parte din regimentul Queen’s Own Cameron Highlanders, regimentul reginei de highlanderi din clanul Cameron, cu baza în zona Aberdeen. Familia lui făcea parte din clanul Maclean, care avea sediul la Castelul Duart din insula Mull (Insulele Hebride din vestul Scoției, o zonă cu o puternică moștenire culturală gaelică).

 

Maclean a urmat studii superioare la Eton și Cambridge, devenind, în 1933, apt pentru elitistul serviciu diplomatic britanic interbelic. Aventurile lui după acest moment se pare că l-au inspirat pe scriitorul englez Ian Fleming să creioneze personajul James Bond (care este totuși englez, nu scoțian). Și-a descris incredibilele aventuri într-un volum masiv (Eastern Appraoches, Jonathan Cape, Londra, 1949), care a cunoscut un mare succes în lumea anglofonă, o carte ce reflectă o bună parte din istoria traumatică și violentă a secolului trecut.

După ce a petrecut un an în centrala Foreign Office și alți trei la Paris, tânărul diplomat scoțian, plictisit, a cerut să fie transferat la Moscova, sperând să exploreze Uniunea Sovietică, al cărei mister persista în cercurile diplomatice britanice care restabiliseră relații diplomatice cu Rusia. Cererea lui Fitzroy Maclean a fost primită cu bucurie de Foreign Office, tocmai pentru că nici un diplomat britanic nu accepta să se transfere la Moscova de bunăvoie. În februarie 1937, când avea doar 25 de ani, a străbătut cu trenul Germania și Polonia și a intrat în Uniunea Sovietică, schimbând trenul datorită ecartamentului diferit și glumind la graniță cu grănicerii sovietici. Învățase puțin limba rusă de la refugiații ruși („albii” care pierduseră Războiul Civil) din Paris. Ajuns în gara din Moscova, a fost preluat de un atașat al Ambasadei și prima oprire a fost chiar la Mausoleul lui Lenin din Piața Roșie. Prima impresie asupra Moscovei nu este deloc favorabilă; peste tot, fie se dărâmau clădiri, fie se ridicau altele noi. Cât despre oamenii de rând din Moscova, „fețele lor erau mai degrabă palide și hainele sărăcăcioase. Jumătate dintre femei păreau a fi însărcinate”.

Integrat în personalul Ambasadei, și-a început activitatea diplomatică obișnuită. „În afara formalităților de rutină pe care le aveam cu unul sau doi angajați înfricoșați ai Comisariatului Poporului pentru Afaceri Străine, a căror atitudine îți dădea în mod clar de înțeles că nu își doreau absolut deloc să aibă nici un contact cu tine, practic, nu exista nici o altă legătură cu rușii.” Frica se datora NKVD-ului și amenințării reale că acei care întrețineau contacte cu străinii imperialiști aveau să ajungă în gulag. A participat la diverse serate oficiale, organizate de personalul diplomatic, unde a observat că discuțiile între cele două părți erau destul de artificiale, pentru că diplomații străini bănuiau că, după două ore de la încheierea petrecerii, fetele drăguțe care fuseseră invitate stăteau aplecate deasupra colii de hârtie pentru a redacta raportul cu tot ceea ce auziseră („dacă una dintre ele era ghinionistă și uita, putea fi chiar arestată și trimisă în Siberia”).

Surpriza avea să se consume atunci când Comisariatul pentru Afaceri Străine a schimbat în ultimul moment componența delegației sovietice care trebuia să ia parte la ceremonia de încoronare a noului rege al Marii Britanii, George VI. Inițial, delegația era condusă de mareșalul Tuhacevski, știut fiind faptul că Stalin, precaut, nu participa la astfel de evenimente protocolare. Brusc, partea britanică a fost anunțată că mareșalul… „răcise”. A doua zi s-a aflat că, de fapt, fusese retrogradat într-o poziție nesemnificativă, iar la scurt timp, un alt comunicat oficial anunța că fusese acuzat de înaltă trădare. Tuhacevski recunoscuse toate acuzațiile, fiind condamnat la moarte. „Nimeni nu era în siguranță. Cei mai înalți, dar și cei mai umili demnitari erau târâți afară din pat la trei dimineața pentru a dispărea pentru totdeauna. Arestările nu se limitau la Moscova. În toată țara, în fiecare republică unională, oamenii care luptaseră și munciseră pentru cauza Revoluției și a Partidului dispăreau și nu se mai auzea niciodată de ei. În fiecare zi, în presa oficială apăreau lungi liste cu numele unor figuri proeminente, care fuseseră catalogate drept trădători”. Fitzroy Maclean remarca despre Marea Teroare stalinistă: „Un lucru este sigur: mulți oameni au profitat de epurări pentru a scăpa de dușmani personali sau de rivali. Dacă doreai slujba sau camera sau soția altuia, îl denunțai pur și simplu drept troțkist sau spion britanic, iar șansele ca acea persoană să dispară erau mari (…). Frica se așternuse peste oraș ca o ceață, acoperind totul. Toți trăiau cu frică față de toți ceilalți. Nimeni nu mai era de încredere. Nimeni nu mai era în siguranță”.

Maclean dorea să vadă Turkmenistanul, chiar dacă personalul ambasadei i-a spus că nici un britanic nu mai văzuse acea regiune de douăzeci de ani, toată Asia Centrală fiind o zonă interzisă străinilor. El a încercat să evite vigilența NKVD-ului călătorind inițial spre Caucaz, iar de la Baku, port la Marea Caspică, spera să se strecoare pe un vapor spre Turkestan. În Baku a fost cazat la Hotelul Inturist, destinat străinilor. La Baku observă aceleași cozi la magazinele alimentare, dar și un monument ridicat în memoria trupelor britanice care au ocupat orașul în timpul Războiului Civil rus. Autorul menționează o poveste propagandistică, cu cei 26 de comisari comuniști care ar fi fost împușcați de britanici imediat ce au pus stăpânire pe Baku. Cel de-al 27-lea, care scăpase, ar fi fost chiar Mikoian. Trupele scoțiene de highlanderi încă erau regretate de populația locală, după douăzeci de ani. Armeanului de la recepția hotelului i-a spus că ar dori să rezerve un bilet pentru o navă care traversa Marea Caspică: „nu aș fi putut să-l supăr mai mult nici dacă i-aș fi spus că în fața ușii de la intrare se află șase turci care vor să-l jupoaie de viu”. De la Baku a luat un tren spre Tbilisi, în căutarea cimitirului militar britanic. A întrebat în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu-și mai aducea aminte locația exactă a cimitirului. O tânără georgiană, foarte practică, l-a îndemnat să se adreseze direct NKVD-ului („ei sunt singurii oameni eficienți pe aici”). Și avea dreptate, căci un NKVD-ist i-a dat adresa singurei englezoaice din tot Tbilisul, care fusese angajată de o familie bogată încă din 1912, rămânând apoi în Georgia și după venirea bolșevicilor. Englezoaica i-a spus lui Maclean că singurul necaz pe care-l avea cu autoritățile sovietice locale era legat de presiunea acestora ca ea să renunțe la naționalitatea britanică, pentru a o adopta pe cea sovietică. Refuzul ei probabil că era principalul motiv pentru care era lăsată în pace, având în vedere multe alte exemple de străini care, odată intrați în URSS, renunțau din naivitate la cetățenia lor, acceptând-o pe cea sovietică și devenind prizonieri, iar uneori sfârșind în gulag.

Revenit la Moscova, Maclean nu a abandonat ideea de a vedea Asia Centrală și, pentru a înșela vigilența NKVD-ului, a luat trenul spre Siberia, coborând fără a spune nimic nimănui în gara de la Sverdlovsk (actualul Ekaterinburg), în Urali, un loc celebru, pentru că aici a fost asasinată familia țarului Nicolae al II-lea. Găsind hotelul principal din centru, lui Maclean i s-a spus că, dacă nu avea un permis special de la NKVD, nu i se putea da o cameră. La secția locală a NKVD-ului i s-a eliberat rapid documentul atunci când ofițerii au auzit misiunea oficială invocată de diplomatul scoțian. Arătând permisul la hotel, atitudinea recepționerului s-a schimbat complet, oferindu-i o cameră în care un difuzor urla propaganda stalinistă și pe care Maclean l-a oprit imediat. În oraș, magazinul universal era luat cu asalt, iar în dreptul magazinelor alimentare existau cozi nesfârșite. Pentru a cumpăra un bilet de tren cu care să se îndrepte spre sud, a așteptat la coadă zece ore, dar a avut norocul să prindă ultimul bilet. „Ghișeul s-a închis după mine, iar cei din spatele meu au rămas disciplinați să mai aștepte 24 de ore, până când urmau să fie disponibile alte bilete”. Într-un vagon care-l ducea spre Alma-Ata, fosta capitală a Kazahstanului sovietic, câțiva colhoznici siberieni curajoși i se plâng de condițiile groaznice în care trăiau, abia reușind să-și hrănească familiile de pe o zi pe alta. Într-o gară, vede câteva garnituri de tren pline cu coreeni care fuseseră deportați de la granița Uniunii Sovietice cu Japonia (Coreea era colonie niponă) în Asia Centrală. În fiecare orășel unde se oprește, este preluat de agenții locali NKVD, care erau mai degrabă impresionați de pașaportul britanic, probabil primul și singurul pe care l-au studiat în toată viața lor. Toți erau grăbiți să-l vadă cât mai degrabă plecat din circumscripțiile lor; de aceea l-au și ajutat să-și procure biletele de tren. În trenul către Alma-Ata a întâlnit și a discutat cu un polonez care tocmai își ispășise o pedeapsă de cinci ani de relocare într-o așezare specială. Călătorul scoțian este plăcut impresionat de Alma-Ata și de zona înconjurătoare, care nu păreau să aibă aceleași lipsuri alimentare ca Rusia Sovietică, întrucât cooperativizarea nu fusese atât de radicală, iar țăranii kazahi, chiar dacă erau membri ai colohozurilor, păstraseră loturi de teren pe lângă case, producția fiind favorizată și de climatul călduros.

De la Alma-Ata, Maclean a plecat spre Uzbekistan, fiind atras de mirajul Samarkandului și al miticei Buhara. A remarcat cu plăcere că influența sovietică era din ce în ce mai slabă, pe măsură ce se îndepărta de Moscova. În Samarkand vizitează ruinele vechiului oraș, precum și mormântul lui Tamerlan. Pe drumul de întoarcere spre Moscova, observă un alt convoi de deținuți, păzit cu grijă de trupele NKVD.

Anul 1938 a fost dominat de cel de-al treilea mare proces de la Moscova, cunoscut sub numele de Procesul celor 21 (acesta a început în martie 1938, lotul fiind format din figuri marcante ale nomenclaturii comuniste, în frunte cu Buharin, fostul șef al Internaționalei Comuniste, Iagoda, fostul șef al NKVD-ului, Rîkov, fost membru al Politburo și premier, dar și prietenul lui Panait Istrati, româno-bulgarul C. Rakovski, mare nomenclaturist bolșevic după 1917), la care autorul a avut acces și pe care îl descrie și analizează în detaliu, dovedind un fin simț de observație și abilități de detectare a nuanțelor psihologice. Maclean compară atmosfera cu cea a unui spectacol sau a unei piese de teatru. El menționează acuzațiile fantasmagorice și ireale (unul recunoaște că a distrus singur 50 de camioane pline cu ouă: „audiența s-a cutremurat: acum își dădea seama de ce nu sunt ou în magazine”) care li se aduceau acuzaților, precum și uluiala asistenței, a judecătorilor și a lui Vîșinski atunci când unul dintre acuzați, Kretinski, a respins toate învinuirile pe care ceilalți le acceptaseră pasiv, dând peste cap întreaga regie. A două zi a cedat și Kretinski, care probabil că nu se va ști niciodată cum a fost torturat sau amenințat (probabil cu execuția familiei). Buharin era principala țintă: „În timp ce fiecare acuzat făcea tot posibilul să se acuze pe sine, toți îl acuzau și pe Buharin”. Însă și acesta a căzut, nu fără să se fi împotrivit (de exemplu, a respins acuzația că ar fi încercat să-l asasineze pe Lenin sau că ar fi fost agent străin) lui Vîșinski, fiind superior din punct de vedere intelectual celebrului procuror stalinist. La fel s-a întâmplat și cu Iagoda, fostul șef al NKVD-ului, care nu a cedat ușor în timpul audierilor publice. Este posibil ca tocmai aceste scăpări penibile, remarcate de toți corespondenții și diplomații străini prezenți, să-l fi făcut pe Stalin să abandoneze organizarea altor procese publice, privite ca niște spectacole. Pe de altă parte, dintr-un alt punct de vedere, nici nu mai existau figuri marcante de ucis, iar Troțki a sfârșit cu un cuțit de spart gheața în cap în anul 1940. Probabil că diplomatul scoțian a păstrat raportul secret detaliat trimis Londrei în care este descrisă perfect cea mai kafkiană societate umană, cea stalinistă, care „îi face pe oameni suspicioși unii cu alții, învățându-i să vadă spioni și trădători peste tot. Vigilența va crește și va fi practic imposibilă apariția oricăror idei subversive”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe