Bogdan Suceavă: „Chiar așa, de ce glumim noi, românii, așa de mult despre chestii politice?”

Corina Giurgia Publicat la: 10-12-2016

L-am întâlnit pe scriitorul Bogdan Suceavă la al doilea FILIT, când i-am cunoscut romanul Noaptea când cineva a murit pentru tine. Apoi am aflat că e un matematician român stabilit în SUA, care face performanță acolo, mizând la ore și-n profesiune pe valorile românești. Am aflat că nu s-a despărțit de tot de România, punând la socoteală romanele publicate la editurile din țară. Colegii săi americani au fost odată în România și i-au găsit cărțile pe rafturi și atunci mirare să vezi: Bogdan Suceavă nu e doar în lumea derivatelor și-a ecuațiilor, ci se „lăfăie” și-n lumea cuvintelor, a poveștilor rupte din realități trecute sau imediate. Acum, în 2016, l-am oprit din multele-i întâlniri de la Iași și l-am întrebat despre politică, politicieni, schimbări... Mi-a răspuns, cu un dor și-o recunoștință nespusă față de cel care a fost Caragiale. Mai ales că în noul său roman, apărut la Polirom, Caragiale este un personaj foarte interesant, rupt din realitatea lui de-atunci. Așadar, o Republică ce ne lasă multe întrebări, dar care a picat la țanc, având în vedere că în curând trebuie să alegem din nou. De-ar fi Caragiale printre noi, și-ar da seama că „nimic nu-i nou sub soare”, acum doar romanul lui Bogdan Suceavă.

 

„Ce coincidență minunată că a apărut Republica tocmai acum, înainte de alegeri!”

Putem vorbi cu scriitorul Bogdan Suceavă și despre politică, având în vedere și Republica, roman proaspăt apărut la Editura Polirom?

În romanul acesta nu este politică propriu-zisă, ci doar principiile politicii. Politica de astăzi este mult mai complicată, pentru că trebuie să știi oameni, trebuie să cunoști conexiunile dintre ei. Și mai e un lucru, pe care noi îl uităm: sunt oameni care sunt deja vechi în politică; sunt oameni care sunt pe scena politică a României de mai bine de două decenii și ca să știi politică românească astăzi, trebuie să le înțelegi conexiunile. Asta este o chestie pe care eu n-o mai cunosc, dar care înseamnă foarte mult în România.

 

Întreb asta pentru că vin imediat alegerile de pe 11 decembrie și...

Ce coincidență minunată că a apărut Republica tocmai acum, înainte de alegeri!

 

Mi s-a părut o coincidență fericită, având în vedere, mai ales, publicul tânăr care a pus mâna pe carte!

Publicul tânăr trebuie să înțeleagă că jocurile acestea sunt serioase, chiar dacă noi glumim pe marginea lor. Chiar așa, de ce glumim noi, românii, așa de mult despre chestii politice? Cine ne-a învățat pe noi să glumim atât? Ion Luca Caragiale ne-a învățat așa. În epoca lui, acel spirit critic, plin de sarcasm, nu s-a înțeles din prima. Scrisoarea pierdută a fost scrisă atunci când el avea 32 de ani. N-a fost bine primită de o parte a lumii politice de atunci. Nu mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci, cred că lumea politică de atunci, de la finele secolului al XIX-lea, era mult mai urâtă decât este acum. Era exasperant pentru că aveai oameni care pe de o parte aveau un discurs atât de nobil și de generos, iar pe de altă parte făceau niște chestii absolut oribile. Cum, cu o astfel de realitate în față, să scrii comedii? Asta este o chestie care mă fascinează și îi sunt personal recunoscător lui Caragiale. Și a devenit foarte important, pentru că noi toți privim spațiul politic acum cu ochii lui. Vin alegerile și ne vine să râdem, pentru că noi știm foarte bine la ce ne gândim. Noi nu ne gândim la alegerile propriu-zise, ci la moștenirea lui culturală și la faptul că el ne-a învățat să îi privim pe politicieni ca pe o sursă de comedie. Acesta este un lucru foarte ciudat.

 

Mai sunt cei din arena politică o sursă de „râs”?

În anul 1999-2000 încă era amuzant. Planul meu inițial era așa: să plec din România, să stau plecat trei sau patru ani, să termin doctoratul, să mă întorc în România și când m-oi întoarce eu, adică în 2000-2002, absolut toate problemele se vor rezolva – când mă voi întoarce eu, va fi paradis curat. Trecuseră patru ani, guvernarea Convenției a fost un eșec îngrozitor și pe lângă faptul că a fost un eșec, s-au mai și certat între ei. Sunt foarte supărat pe Convenția de atunci pentru că mi-am pus foarte multe speranțe în ei. Și pe măsură ce stăteam eu departe, deja începea să-mi piară simțul umorului, deja nu-mi mai venea să glumesc. E loc de comedie în momentul în care ai niște speranțe, în momentul în care speri că se pot repara niște lucruri și peste câțiva ani va fi minunat. Începe să-ți piară cheful de glume în momentul în care te gândești că ăștia-ți toacă niște ani, când te gândești că, de fapt, clasa asta politică se joacă cu ceva extrem de serios, că e vorba de timp, și timpul acesta înseamnă cei mai buni ani ai cuiva. În general, sunt anii celor tineri, anii în care cineva ar putea să-și atingă maximul de potențial și realizări și, în loc de asta, e o perioadă-n care se fac greșeli, o perioadă în care mult din ceea ce ar trebui să intre în circuitul util al economiei se duce pe alte căi. Asta este partea gravă.

 

„Iubesc foarte mult Iașul, pentru că-n Iași există întotdeauna un cadru de receptare a culturii și asta nu s-a stricat”

Mergând în Statele Unite, întorcându-vă acasă la anumite intervale de timp, ați găsit măcar ceva schimbat aici? Și mă refer nu doar la situația politică, mă refer și la partea culturală, și la oameni, la mentalitate.

Iubesc foarte mult Iașul, pentru că-n Iași există întotdeauna un cadru de receptare a culturii și asta nu s-a stricat. Aici s-a îmbunătățit; mi se pare că este mult mai bine aici decât era, să spunem, în 1990. S-au întâmplat o grămadă de lucruri: faptul că universitatea și-a păstrat anumite direcții de cercetare, active și de excelentă calitate, faptul că Editura universității are o activitate absolut impresionantă – are reviste științifice cu articole extraordinare –, și spun asta fără să am vreo legătură cu Universitatea „Al. I. Cuza”, o spun cu admirație și din afară. Asta e partea bună! Partea proastă este că la nivelul întregii țări s-a schimbat foarte mult programa analitică la nivel de educație elementară și la liceu. Și anumite lucruri care erau valori fundamnetale ale culturii, ale culturii române în particular, s-au pierdut. Aceasta este marea mea supărare. Ca de exemplu: nu e vorba doar de faptul că s-a pierdut geometria plană, că nu se mai știe geometrie plană așa cum se știa acum 30 de ani, ci e vorba și de o componentă a literaturii care nu se mai cunoaște. Nu-mi place, de exemplu, cum elevii de liceu înțeleg modernismul românesc; mi se pare că au pierdut un anumit cadru de înțelegere, cel puțin pentru Arghezi și pentru Ion Barbu. Învățământul a pierdut multe componente importante. Ce ar fi de făcut? Nu știu dacă se mai poate face ceva. N-aș vrea să militez pentru vreo întoarcere la trecut, n-ar fi o soluție realistă, dar putem să vorbim despre lucrul acesta, cu speranța că la un moment dat se va putea reevalua ce este util din această experiență a trecutului.

 

Apropo de lucruri păstrate, ce ați păstrat din România atunci când ați plecat de aici și v-ați dat seama că destinul vi se va scrie acolo, în altă parte și că aici veți reveni doar din când în când?

Nu știu cât este așa, pentru că am păstrat ideea fundamentală de a scrie despre România. Legăturile mele cu România sunt serioase și profunde, pentru că, hai să-ți spun câte lucruri fac, legate de România: pe lângă rubrica săptămânală de la Evenimentul Zilei, am un cerc de matematică în California, în care lucrez cu peste 100 de copii absolut extraordinari – dar știi ce lucrez? Traduc aproape în fiecare lună Gazeta matematică, lucrez cu material românesc, cu lucruri care se publică în România. Traduc problemele românești în engleză, lucrez cu elevi californieni și de la soluțiile lor la aceste probleme pleacă proiectele de cercetare realizate de elevi de liceu de lângă Los Angeles. Fac asta de șase ani. Și lucrez aceste materiale și cu viitorii educatori, care în prezent îmi sunt studenți, și care-și fac mâna îndrumându-i pe elevii de la cerc. Deci este o combinație extraordinară, care ar fi absolut imposibilă dacă n-ar exista Gazeta, și care reproduce în California contextul educativ și spiritul din jurul Gazetei matematice bucureștene. Pentru că Gazeta, începând cu anul 1903, a fost prima publicație care a propus probleme elementare la nivel de școală medie, iar așa ceva nu există în Statele Unite. Gazeta face niște lucruri absolut senzaționale, este cultură română de cea mai bună calitate, pe care o poți exporta și adapta în mod inteligent. Care-i legătura mea cu România? Funcționez pe bază de valori românești. E adevărat că predau cursuri într-o universitate americană. E adevărat că am învățat foarte mult timp în Michigan, dar valorile fundamentale, cele pe care îmi fundamentez munca, le-am învățat în România.

 

„Mi-a mai plăcut de cei mai buni povestitori din Facultatea de Matematică: Solomon Marcus, care astăzi este foarte cunoscut, și mai era, la fel de bun la curs, Ieronim Mihăilă, care preda mecanică cerească”

Care sunt oamenii cu care ați avut acele întâlniri fundamentale, și din matematică, și din literatură?

Am avut o întâlnire extraordinară, foarte devreme, cu Nicolae Teodorescu, care astăzi mai e cunoscut doar specialiștilor. A fost un specialist în ecuațiile fizicii matematice, care și-a  făcut teza de doctorat în 1932 la Sorbona; într-o perioadă a fost și Decan al Facultății de Matematică din București. Către finalul carierei a îndrumat Societatea de Științe Matematice și era foarte interesat de educația elevilor de liceu. Cum l-am cunoscut? Când eram în clasa a VII-a, am luat un premiu la olimpiada națională, și la festivitatea de premiere am dat mâna cu el. Apoi, bineînțeles, am stat de vorbă, vreo doi ani mai târziu, într-o tabără de vară a Gazetei matematice. Și am tot stat de vorbă, până cu un an înainte să se stingă. Era foarte interesant cum vorbea despre felul în care se făcea matematică în anii ’30, despre cum privea el geometria conicelor și felul cum ni se preda nouă același lucru în anii ’80, mult diferit decât ceea ce se petrecuse în educația lui, în anii ’20. Am discutat și despre ceea ce ar fi trebuit să facem noi în cursul de ecuații cu derivate parțiale. Avea o anumită viziune despre cum trebuie făcute lucrurile și uneori era nemulțumit de ceea ce făceam noi ca studenți. Și nu-mi răspundea direct, era foarte subtil și povestea cum ar fi făcut el acel curs. O altă întâlnire extraordinară a fost cu Laurențiu Panaitopol, care a fost un profesor legendar, un specialist în algebră, care a publicat multe probleme originale, precum și multe cărți. Cel mai notabil este că a propus din partea României patru probleme la Olimpiada Internațională de Matematică; e foarte greu să ai una propusă acolo, el a propus patru! Și după ce am terminat facultatea, am predat seminarii pentru el, vreme de un an. Am stat de vorbă foarte mult. Mi-a povestit despre familia lui, despre tatăl lui care a fost ofițer în Garda Regală înainte de 1940. Era între noi o solidaritate profesională ca între matematicieni; bine, să păstrăm proporțiile, eu eram un copil la vremea aceea, dar îmi povestea ca și cum am fi fost egali. Era o formă de comunicare incredibilă, omul era generos și nobil. Mi-a mai plăcut de cei mai buni povestitori din Facultatea de Matematică: Solomon Marcus, care astăzi este foarte cunoscut, și mai era, la fel de bun la curs, Ieronim Mihăilă, care preda mecanică cerească. Mi-a plăcut foarte mult, ca profesor, regretatul Iulian Beju, care s-a stins prin ’96-’97. Le vedeai stilul, vedeai ce făceau, vedeai cum își organizează munca, cum își construiesc cursul, lucrul cu studenții – era un spectacol întreg și învățai ce înseamnă viața universitară de la ei.

 

Să presupunem că matematica și literatura sunt două personaje pentru dvs. Cum au colaborat una cu cealaltă?

Oho, asta e întrebare grea! Ca metodă, tot antrenamentul și toată educația și tot felul de a te organiza și de a plănui un proiect, acestea probabil că îmi vin din matematică. Cum fac filologii? Se întâmplă ca uneori poeții să aștepte un moment de inspirație, să aștepte un moment de grație. Există o mică mitologie a grației în mintea noastră, atât de înclinată către poezie. În matematică este altfel: ți-ai făcut un plan și-l execuți! Chiar dacă n-ai chef. Este un lucru întru câtva rigid, care implică o disciplină diferită. Probabil că cei care studiază filologia clasică ajung la aceeași experiență. Matematica e mult prea grea și nu poți să-i faci față decât dacă ai o anumită rigoare și o anumită înclinație către renunțare. Sunt lucruri la care trebuie să renunți ca să poți să o duci până la capăt.

 

La ce ați renunțat?

Hai să-ți spun o poveste mai puțin favorabilă despre mine. La un moment dat, în anul al treilea, am vrut să fac și jurnalistică. În vreo jumătate de an am trecut prin vreo trei redacții. La un moment dat m-au trimis să fac o investigație foarte interesantă, despre clădirile cu risc seismic ridicat, pe care, la ora aceea, primăria Capitalei le ascundea. Exista o listă a primăriei cu acele clădiri și întrebarea era cine putea să o găsească. Acum lucrurile sunt publice, dar atunci era ținut secret. Eu eram în anul al treilea, care la Matematică era cel mai greu. Aveam un examen parțial la Ecuații cu derivate parțiale, și examenul se anunța a fi foarte greu. M-am dus la respectivul examen și am luat un cinci. Pentru mine, dacă nota era sub nota nouă, era tragedie. Acest cinci a fost, poate, cea mai mare rușine a vieții mele de student. Din fericire, am putut să dau tot examenul la sfârșit de an și am mai reparat câte ceva, dar ce s-a întâmplat de fapt? Acolo aveai nevoie de cel puțin trei săptămâni de studiu greu; or, eu alergam prin oraș după o listă care era ascunsă de Primăria Capitalei. Trăiam două vieți în același timp și a fost groaznic. Și după ce am luat nota aia mizerabilă, am decis să nu mai fac jurnalistică absolut deloc. A fost un moment de căutare și mi-am dat seama că e preferabil să faci o treabă bine, decât două prost. Asta se întâmpla prin martie 1992. Deci trebuie să renunți la tot felul de lucruri care sunt frumoase, iar când sunt perioade când trebuie să mergi la „chilie” și să studiezi, exact asta trebuie să faci.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe