Ruinele, ieri și azi

Andi Mihalache Publicat la: 19-12-2016

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi le dăm existenței colective.

Și așa ne oprim, datorită lui Doris Mironescu, la funcțiile similare pe care literatura le poate îndeplini pe tărâm social; pe de o parte, aceea de vehicul al reperelor identitare ce se cer conservate și transmise altora; iar pe de altă parte, autorul nu ignoră nici capacitatea literaturii de a-și câștiga propria-i exemplaritate, devenind ea însăși o componentă a memoriei culturale pe care o întreține. Complementar, ne amintim că Ernesto Sábato credea că rebeliunea romantică a presupus o nouă apropiere de mit și o re-poetizare a lumii; așa că, dintre cele trei variante de abordare a oricărui mit − antropologică, semiotică și literară −, Doris Mironescu o alege, evident, pe ultima. Ea afirmă că povestirile primordiale ale omenirii „transportă”, dintr-o epocă într-alta, niște adevăruri eterne și general-valabile, conferindu-le interpretări mai aplicate, însă transculturale.

Purtând cititorul prin universuri textuale diferite, de la Alecu Russo la Radu Cosașu via I.L. Caragiale, autorul ne atenționează că cerebralul Maiorescu, din veacul XIX, și șotiosul Păstorel, din secolul XX, pot fi incluși în aceeași istorie a romantismului, într-o „comunitate textuală”; pentru că acest romantism nu se lasă izolat într-un mijloc de secol XIX. Se distinge printr-o raportare constantă și creativă față de trecut și nu printr-un interes pasager și conformist față de ruinele melancolizate în fel și chip. Romantismul discutat în volumul lui Doris Mironescu reprezintă deci o atitudine față de istorie și nu un segment cronologic anume, în care am fi fost ceva mai sensibili față de ea: este modern atunci când acceptă că timpul se scurge ireversibil, dar și antimodern când crede că această tendință se concretizează numai sub semnul declinului. De aceea, mult evocatele ruine nu obligă autorul să se concentreze pe binecunoscuta adulare a respectivelor vestigii, ci să se ocupe de textualizarea unor urme. În optica lui Doris Mironescu, ruinele au, totuși, conotații mai ample: fie accesorii peisagiste, nelocalizabile geografic; fie ecouri ale unui basm atemporal, dotat, cel mult, cu recuzită medievală; în fine, rămășițe ale unor vremuri bine datate, pe care le păstrează încă în viață, ca să ne includem și noi în cronicile ce le sunt dedicate; altminteri, o să ne temem că adunăm prea mult trecut și el n-o să mai încapă în biografiile noastre.

Cartea lui Doris Mironescu pleacă de la un pretext bine știut, dar rareori verbalizat: vrem să facem istorie cu orice preț, însă realizăm adesea contrariul celor dorite. De aceea, memoria culturală ne menajează, neutralizând aspectele tragice, spre a ne furniza perspective mai detașate, mai coerente, fie ele consolatoare, candide, pișichere, compromisorii ori patetice. Prin intermediul literaturii, noi pendulăm între adevărul primordial al mitului și exactitatea modestă a istoriei, elocvența putând să simuleze certitudinea, iar expresivitatea să treacă drept sinonimă a argumentării; totodată, eleganta pledoarie a lui Doris Mironescu reiterează mereu antiteza dintre ceea ce ni se impune drept text canonic și ceea ce ni se pare post-canonic în literatură. Autorul ține totuși la ideea că a demitiza nu înseamnă a persifla mitul, ci a-l învăța pe dinăuntru; adică a-i pricepe geneza, structura, întrebuințările, publicul, rațiunea de a fi. Nu construim niciodată un mit de care nu avem deloc nevoie, conștiința comunitară fiind, bunăoară, una din principalele lui justificări.

Toate capitolele cărții exemplifică ideea de trecut tranzitoriu, care sprijină o „identitate în trecere” – după formula lui Bujor Nedelcovici − chinuită veșnic de aceleași dileme: de unde venim și încotro ne îndreptăm? Adusă în slujba Nației, istoria este pierdută și recuperată, după cum ne convine, dintr-o multitudine de puncte de vedere. Și procedându-se astfel, orice trecut provizoriu poate fi salvat, re-canonizat și înfățișat drept unul inevitabil. Redefinirea Frumosului a adus deci la viață modalități, acceptate sau refuzate, de a literaturiza trecutul în așa fel încât ideologicul și esteticul să se împace de minune. Iar privirea panoramică fiind, adesea, un bun prilej de a omite unele amănunte de dragul sintezei, studiile de caz din această carte ne arată că istoria ni se dezvăluie, întreagă, chiar în întâmplările ei aparent disparate; pentru că fiecare fapt se supune unui principiu asociativ de bază, acela că orice poveste se naște dintr-o alta, subzistând prin vremuri grație corelării ei continue cu alte istorisiri similare. Trecutul nu ne parvine din codificări discursive sau, mai rău, din felurite directive, ci din relatarea neîntreruptă a unor experiențe autentice, traversate dimpreună, atunci și acum; ori, dacă vreți, co-povestite de către protagoniști, martori și colportori tardivi. Prin urmare, Doris Mironescu nu dă prea mult credit marilor discursuri despre trecut, apreciind micile încercări de a lua istoria de la capăt; de a o reîncepe, narativ, de la nivelul individului, al familiei și al mediului imediat de apartenență. A fi, spunea Albert Camus, înseamnă a exprima necontenit adevărul a ceea ce am fost mai întâi. Iar adevărul romanticilor este unul inaugural, nu concluziv; pentru ei, a cunoaşte era totuna cu a te reîntoarce la momentul când fragmente de real căutau un cuvânt să le definească, să le dea efectiv naştere. Așa se ajunge, în cartea la care ne referim, la o resituare a noțiunilor de patriotism și de clasic. Patriotismul este coborât din registrul solemn-hegelian − al marilor destine istorice, prescrise parcă de un ADN al evoluției unitare a omenirii − în registrul de mai jos, ludic-lumesc, al atașamentelor sincere față de ipostazierile de zi cu zi ale trecutului; mai modeste dar și mai vii, mai exersate social. După cum am afirmat deja, Doris Mironescu se ocupă și de istoricitatea ideii de clasic, abordând-o din perspectiva abaterii de la canon. Mai ales că Charles Augustin Sainte-Beuve (1804-1869) vedea cândva, în orice scriitor, un potențial clasic; dacă și numai dacă el reușea să reinventeze tradiția în loc să o pastișeze. Doris Mironescu nu percepe așadar această „deviere” doar ca pe o simplă contestare; și îi observă efectele mai degrabă în direcția receptării textului (Hans Robert Jauss), în zona efectelor nescontate ale lecturii; acolo unde Cititorul Ideal (Umberto Eco) nu se conformează și nu se lasă dus cu vorba, producând, autonom, propriile lui interpretări. În consecință, Doris Mironescu dă atenție, inevitabil, literaturilor nostalgice, cu replieri bovarice într-un trecut-fetiș (Grigore Alexandrescu); pe care îl recuperăm secvențial, fără a fi dispuși să încercăm, pe propria piele, și neplăcerile acelei epoci. Doris Mironescu nu neglijează însă nici literatura mai nouă, realist-chirurgicală, cu strategii retorice prin care ne tot retragem din trecuturile-deșeu (Ioana Bradea); căci ele ne sâcâie, și încă insistent, refuzând obstinat divorțul, cicatrizarea, uitarea amiabilă. Sunt exemple ce ilustrează convingător profilul romanticilor de oricând. Aceștia nu sunt, prin definiție, nici „anti” și nici „pro” – după cum îi preferă Antoine Compagnon −, excelând în opțiuni contradictorii. Romanticii șocau cu premeditare, spre a impune noi modele şi canoane și o altă idee de bun-simţ. Și criticau o tendință până începeau să-i împrumute însușirile: lărgeau astfel graniţele ideii de normalitate. Pe de o parte, trăiau cu teama că marile rupturi suspendă rosturile devenirii, lăsând prezentul dezorientat, fără o concepţie despre lume care să-i vină din spate și să-l susţină. Pe de altă parte, în concepția lor, nu progresul era cel mai bun motor al istoriei, ci decepţia; mai degrabă ea îi determina să se revolte și să se identifice, uneori sinucigaș, cu acest demers. Neaderând deci la viziunea modernă și cumulativă asupra timpului, romantismul descoperea nişte nişe temporale, nişte retrageri din trendul evolutiv principal. Dar nu era, obligatoriu, un prizonier al viziunilor „micro”: știa să istoricizeze trauma unor mutații violente, înscriind schimbarea într-o serie de antecedente ce îi atenuau doza de şoc.

Doris Mironescu observă un paradox: că romanul istoric românesc recent se inspiră, cu precădere, din trecutul comunist. Și asta în condițiile în care, datorită unor filme gen Urzeala tronurilor, tinerii înțeleg mult mai ușor războinicii Evului Mediu și mult mai greu activiștii „obsedantului deceniu”. Perioada 1945-1989 se retrage tot mai mult din memoria socială, refugiindu-se în aceea individuală. Nimic surprinzător, am comenta noi, un fapt istoric nefiind evocabil dacă nu este și imaginabil. Trecutul comunist nedistingându-se încă prea clar de prezentul capitalist, romanul de după 1989 oscilează, deseori, între o cronică atemporală a cotidianului și o istorie prea succintă a prezentului. Exegeza lui Doris Mironescu se deplasează, așadar, de la indiferența romancierilor postdecembriști față de un trecut îndepărtat și aproape „închis” (cel medieval), la fidelitatea involuntară față de un trecut apropiat și încă „deschis” (cel comunist). Cu toate acestea, eseul în discuție nu îi neglijează pe autorii care s-au oprit asupra secolului al XIX-lea (Filip Florian, Ioana Pârvulescu, Simona Sora, Răzvan Rădulescu, Doina Ruști), redescoperind astfel istoricitatea epocii moderne. Contrar aparențelor, nu asistăm însă la un revival romantic în secolul XXI, ci la un efort post-canonic de a  deconstrui temeiurile modernității, simbolurile ei esențiale.

Și pentru că veni vorba de secolul XX, am menționa, ca să divagăm puțin, romanul Cronică de familie, apărut în 1957: pe moment, s-a bucurat de o anumită vogă socială, dar mai mult din cauza controversatului ei autor și mai puțin a scriiturii în sine; ulterior, raporturile de forțe dintre creator și textul său s-au modificat. Astfel, în volumul Dăruiește-ți o zi de vacanță, publicat de Gabriela Adameșteanu tot pe vremea comunismului, în 1979, unul dintre personaje se străduia să scrie un roman istoric neapărat după modelul cărții lui Petru Dumitriu. Am spune deci că ficțiunea se înstăpânește uneori în realitate pentru ca realitatea să genereze apoi o altă ficțiune. Numai că trecutul romanesc nu este spațiu al erorilor, ci unul al pactizării cu adevăruri mai greu digerabile; fiindcă rolul social al beletristicii acesta este: să facă naveta între ceea ce am fost și ceea ce am fi vrut să fim, procurându-ne, finalmente, o identitate intermediară. În orice caz, literatura se dovedește cel mai bun suporter al memoriei culturale. De ce? Ea nu judecă, ci explică, privind trecutul nu din afară, științific, ci din interiorul acestuia, empatic; și câștigă totdeauna pariul cu timpul, mereu din același motiv: nu mizează pe informații, ci pe semnificații, nu pe dezvăluiri, ci pe imagini despre. Cu alte cuvinte, ficțiunea reorganizează realul sau pronostichează un altul, propunând, în ambele situații, o nouă formă de veridicitate.

Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică este o realizare erudită, prietenoasă cu eroii săi și, mai ales, demnă de a fi continuată. Și fiind o carte care sigur ne lipsea, noi, cititorii avem un singur lucru de făcut: să fim cât mai prezenți în paginile ei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în...
Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru...
Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu...
Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit...
Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral