Cea mai lungă jumătate de secol

Oana Fotache Publicat la: 20-12-2016

Cea mai lungă jumătate de secol din istoria literaturii române: 1825-1875. În comparație cu densitatea de autori și opere de valoare ce vor popula sfârșitul de secol al XIX-lea, epoca interbelică și mai apoi perioada contemporană în sens larg (post-1945) a literaturii noastre, Romantismul românesc apare ca surprinzător de rarefiat la nivelul vârfurilor și excesiv la nivelul producției literare nesemnificative. Față de cele trei secole dinainte, dacă e să socotim de la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, Romantismul pare mult prelungit pentru că știm deja în ce ritm accelerat se va realiza modernitatea noastră literară odată cu Eminescu. Ce ar mai fi de spus despre această epocă a „începutului de drum” după studiile esențiale de istorie literară ale lui D. Popovici și Paul Cornea? Din ce unghi și pe ce ton se mai poate vorbi astăzi despre primii autori de literatură conștienți de statutul lor din istoria noastră?

Nu întâmplător, D. Popovici și Paul Cornea sunt în primul rând istorici literari cu o metodă de lucru rafinată prin reflecție și întemeiată pe o formație teoretică solidă. Pentru ei, istoria literară nu e o disciplină secundară criticii aplicate, ci presupune un tip de atenție la duratele lungi, un efort de a rezista contemporaneizării grăbite și de a privi din orizontul epocii, de care discursul critic se dispensează adesea. Istoricul literar își construiește altfel obiectul, mai lent și dincolo de singularități evidente, cu grijă pentru refacerea unui climat de idei și percepții care a devenit cu totul străin cititorului contemporan, și totodată prudent față de stranietățile ireductibile care constituie listele canonice în maniera lui Harold Bloom. Într-o carte care merită reluată dincolo de miza ei polemică (Metoda formală în știința literaturii, 1928), Bahtin punea în legătură mimesis-ul artistic cu tiparele genurilor literare: „Artistul trebuie să înveţe să observe realitatea cu ochii genului. Nu poţi înţelege unele aspecte ale realităţii decât în legătură cu anumite modalităţi de exprimare a ei”. Observația e valabilă și pentru cercetarea literaturii: unde criticul vede pregnanța sau lipsa de contur a dimensiunii estetice, istoricul va remarca discontinuitatea sau coerența unei serii, iar teoreticianul – forme particulare care ilustrează un concept. În ciuda încercărilor repetate de a face compatibile aceste perspective distincte, altoiurile lor nu viețuiesc bine decât rareori, în fericite cazuri de interdisciplinaritate care se dezvoltă firesc, fără constrângerile unui program rigid.

De aceea mi se pare un risc, mai ales în contextul românesc în care teoria literară nu a dobândit decât recent aura unui domeniu prestigios și la modă, încercarea de a combina interesul istoric pentru o temă aproape înghețată în interpretări consacrate cu un sistem de lecturi foarte recente din mai multe zone ale teoriei. Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română, cartea de curând publicată de Adrian Tudurachi la Editura Institutul European din Iași, își asumă acest risc. Și nu doar pe acesta: raportarea la puținele referințe autohtone în legătură cu tema (de pildă, studiul lui Tudor Vianu, Istoria ideii de geniu) nu urmează practicile tradiționale ale moștenirii, optând pentru semnalarea în notă de subsol, fără comentarii ample. În schimb, instrumentele de lucru sunt preluate și adaptate din alte spații culturale: din cărțile unor Nathalie Heinich sau Jacques Rancière pentru o fundamentare de ordin sociologic a gândirii literaturii, de la Ann Jefferson și Jean-Alexandre Perras pentru istoria ideii de geniu sau relecturi ale unor Walter Benjamin, Michel Foucault și Judith Schlanger pentru înțelegerea autorității și a arhivei. Și multe alte nume „convocate” în sprijinul unei idei sau analize, dintre care cel mai important mi se pare Giorgio Agamben, nu doar pentru discuția etimologică asupra conceptului de geniu din Profanări, dar și ca reper discret al întregii abordări. Pentru că una dintre declarațiile-cheie asupra traseului cărții, situată nu în secțiunea despre metodă din partea întâi, ci abia în ultimele pagini, trimite la Benjamin receptat prin Agamben: „Walter Benjamin spunea că există un moment al lizibilității ideilor, când într-o anume conjunctură istorică, pentru scurtă vreme, aproape ca într-o fereastră, acestea pot fi în sfârșit înțelese. O numea «actualitatea cognoscibilității» (Citez sintagma după Agamben [n.a.])” (p. 221). Pasajul se referă nu doar la istoria ideii de geniu în cultura literară românească, ci și – mai ales – la evoluția proiectului acestui studiu, la etapele de cristalizare prin care a trecut.

Chiar dacă toate aceste referințe esențiale în economia cărții par neobișnuite în context și îndepărtate de obiectul ei, ele semnalează un efort de a pune întrebări și a dez-automatiza niște obișnuințe de receptare care fac dreptate tocmai acestui „obiect” – o epocă marcată de voința și entuziasmul modernizării. Mai mult, abundența teoriilor „de import”, identificate și folosite în acele locuri unde se potrivesc mai bine, nu înseamnă deloc ignorarea contribuțiilor românești. La o lectură atentă, caracterul sistematic al parcurgerii acestora iese în evidență; e de ajuns să aruncăm un ochi pe indicele de nume, unde stau alături – citez la întâmplare de la litera S – Sacerdoțeanu, Said, Șăineanu, Saint-Simon, Saint-Beuve, Sasu, Scarlat, Scavinschi și Schaeffer... Tradiția românească e mai întâi asimilată în resursele pe care le are de oferit, și apoi suplimentată cu alte paradigme conceptuale. Tocmai dorința de a compensa puținătatea abordărilor teoretice autohtone explică recursul la unelte forjate în alte „fabrici” de gândire.

De aceea cred că proiectul Fabricii de geniu e mai aproape ca mod de articulare de perspectiva unor studii ale lui Vianu decât lasă impresia. Mă refer la analiza pas cu pas a momentelor în care se precizează conceptul preeminescian de geniu (numite, în titlurile celor patru secțiuni ale volumului, „Resursele”, „Sacralizarea”, „Monumentalizarea” și „Singularizarea”), analiză ce traversează niște etape ale individualizării pe care și Vianu le-a urmărit într-un alt studiu postum, Tezele unei filosofii a operei. Acolo, opera de artă apărea ca produs finalist (și final) al unui lanț ce merge de la obiectele de serie ale tehnicii și parcurge nivelurile mai înalte ale științei și filosofiei, pentru a-și adăuga calitățile necuantificabile ale universului artistic. Numai că funcția de termen favorit, de nod conceptual, pe care la Vianu o îndeplineau „bunul” sau „valoarea”, revine în Fabrica de geniu – „lucrului”. Polisemantismul bogat al termenului e „pus la lucru” în cuprinsul întregii cărți, în sintagme analitice precum: „stare de lucruri”, „lucrul definitoriu”, „lucrurile lumii”, „de la un lucru la altul”, „lucruri de nimic”, „lucrul în măsură să...”, „ipoteze de lucru” ș.a.m.d. Opțiunea pentru acest termen anume vine fără îndoială dinspre sursele de care discursul cărții se ocupă, căci Andrei Mureșanu, Vasile Aaron, Iosif Vulcan, Aron Densușianu sau Heliade Rădulescu nu puteau vorbi despre „obiecte” sau „noțiuni”, ci, în firea epocii lor, despre „lucruri”. Abundența acestui cuvânt-valiză care înseamnă uneori „bun”, alteori „element” sau „calitate” e justificată prin sensul general și unificator de rezultat al muncii, produs al unei techné. Ca să apară geniul singular al lui Eminescu a fost nevoie de genialitatea difuză, colectivă, a unei întregi generații. O să mă distanțez, probabil, de alte interpretării ale cărții, afirmând că dominanta metodologică a Fabricii de geniu nu este sociologia și nici economia literaturii, ci poetica de tip funcțional. Pentru că materialul de lucru îl constituie textele, mai mult decât autorii și mecanismele producției, și acestea importante aici, dar în plan secund.

În fine, un alt risc este cel al opririi în pragul experienței „adevărate” (adică recunoscute ca atare) a geniului pe care o face Eminescu. Fabrica de geniu anunță în multe feluri apariția mitului eminescian, dar își refuză – cu îndreptățire, aș zice – comentariul asupra unei manifestări a genialității care iese din sfera ei de interes. Pentru curajul de a întâmpina și asuma toate aceste dificultăți, cartea lui Adrian Tudurachi trebuie salutată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe