Trecutul ca o țară străină

Ovidiu Buruiană Publicat la: 20-12-2016

„Trecutul e o ţară străină”, ne avertiza atât de inspirat David Lowenthal într-o lucrare publicată în 1985. Gândirea trecutului ca „tărâm necunoscut” este susţinută de imposibilitatea ontologică de a cuprinde integral societăţile de odinioară. Sursele pe care le putem mobiliza în cercetare sunt mereu parţiale şi, în dorinţa explicaţiei cuprinzătoare, în conturarea unor imagini veridice despre faptele şi fenomenele petrecute într-un orizont de timp, construim naraţiuni inteligibile pentru cei din prezent. Vulnerabilitatea demersului profesional se găseşte întotdeauna în fundalul cercetării, ca reamintire a necesarelor precauţii de metodă.

Sub presiunea marilor scrieri literare care ipostaziază realitatea trecută, societatea românească de altădată ne apare adesea ca una cotidiană. Avem tendinţa, interesat sau nu, să căutăm şi să găsim similitudini şi mai ales omologări de tipuri umane sau situaţionale. Fără să analizăm contextul, ne reprezentăm oamenii şi lucrurile de atunci ca fiindu-ne apropiate. Mai ales fascinantul secol al XIX-lea ne stabileşte artificial identitatea. Este un veac îndepărtat pentru a fi regăsit în memoria socială doar prin marile entuziasme, mobilizări şi proiecte specifice începuturilor. Peste tot în Europa Centrală şi de Est, el semnifică un timp al faptelor memorabile şi al eroilor exemplari. Al „geniilor” naționale, pentru a ajunge, chiar indirect, la subiectul cercetării întreprinse de Adrian Tudurachi.

Dar lucrarea pe care a propus-o recent autorul lucrării Fabrica de geniu... nu este constituită dintr-o galerie de figuri literare care au tutelat cultura română în acel secol. Dimpotrivă, autorul se plasează în contextul perioadei şi îşi individualizează subiectul cercetării. El întâlneşte cuvântul „geniu” la Barbu Paris Mumuleanu, într-o lucrare din 1825, observă cum termenul revine, ulterior, stereotipic şi inflaţionist în descrierea mediului literar autohton sau a unor personaje generice (precum istoria, poporul, ţăranul, România însăşi) de către diverşi scriitori şi încearcă să-i înţeleagă uzajul social.

Adrian Tudurachi ne spune astfel, dintru început, că suntem în eroare dacă ne grăbim să-i ridiculizăm pe cei de atunci, care asociau ideea de geniu atât lui Alecsandri, dar şi lui Ţichindeal, de exemplu, pe care-l ştim, în cel mai bun caz, doar din Epigonii lui Eminescu. Conceptul avea o altă semnificaţie şi funcţionalitate în acea perioadă, sugerează autorul. Literatului clujean îi sunt proprii atât circumscrierea domeniului de referinţă, cu încadrarea metodologică a obiectului de cercetat şi cu buna cunoaştere a surselor, cât şi stilul ştiinţific. Lectura atentă reflectă modul în care autorul încearcă să-și controleze propriul discurs.

Urmând abordarea lui Ann Jefferson, din Genius in France: An Idea and Its Uses, 2014, Adrian Tudurachi nu relatează o istorie a „genialităţii” în cultura română. Mai curând, el realizează o istorie culturală a genialităţii între limitele cronologice pe care le asumă, 1825 şi 1875, prima utilizare a termenului şi, respectiv, momentul eminescian. Este o abordare a regimului de funcţionare a unui concept şi a politicilor consecutive în raport cu geneza unei literaturi care nu îşi putea revendica nici o tradiţie, care nu avea scriitori şi nici opere. După cum remarcă autorul, „geniul” ca element retoric a preexistat în spaţiul românesc marilor poeţi, patrimoniului literar şi chiar „literaturii române”, fiind un construct retoric esenţial menit să impulsioneze productivitatea literară. Referirea la „geniu” nu consacra retrospectiv pe cineva, ci identifica prospectiv activităţile de creaţie.

Demers de istorie literară, dar şi de sociologie a literaturii, lucrarea lui Adrian Tudurachi prezintă dintr-o perspectivă novatoare şi integratoare totodată condiţiile de posibilitate ale literaturii române şi pe scriitorul acelor vremuri, construit drept personaj social şi actor naţional. Ipoteza de lucru a autorului este că „geniul”, ca referent cultural şi social, a fost o modalitate asumată de o fragilă elită scriitoricească, conștientă de decalajul cultural și de propria precaritate, de a transforma incultura, dintr-o slăbiciune care trebuia camuflată şi compensată prin educaţie, într-o strategie pentru producţia de valori literare. În acest scop, sub efigia genialităţii, sărăcia unei societăţi, a unei limbi şi a unui teritoriu a fost mobilizată în susţinerea noii literaturi (p. 21). Motiv pentru Adrian Tudurachi de a arăta aspectul revoluţionar al politicilor genialităţii, întrucât vorbim despre o cultură care nu îşi modifică formele, ci doar le identifică. Ţăranul lui Alecsandri face poezie doar vorbind. Pentru autor, genialitatea reprezintă o tehnică de a face literatură din nimic (p. 22).

Arhitectura lucrării lui Adrian Tudurachi este laborioasă, coerenţa demersului fiind susţinută de abordarea cronologică. Analizând „geniul” şi productivitatea literară din perspectiva relaţiei unui popor cu lumea lui, în sens larg, ca realitate lingvistică, demografică, spaţială, temporală, autorul găseşte, între 1825 şi 1875, trei regimuri de utilizare a geniului şi a figurilor sale, interfeţe dintre temele genialităţii şi colectivitatea care le exploata.

În primul rând, ne este prezentat regimul sacralizării, construit în jurul modului în care o cultură mică, abia populată de câţiva scriitori, trece direct la o figură cantitativă a genialităţii. Jocul literaturii şi „geniul”, care îl susţine, aveau un determinant demografic, creaţia literară fiind legată de limbă şi de poporul de „vorbitori”. Adrian Tudurachi observă însă, în jurul lui Heliade Rădulescu şi al disputei acestuia cu Cezar Bolliac, autonomizarea scriitorului ca personaj social. Perspectiva din jurul anilor 1840 asupra genialităţii era de import: Saint Simon şi profetismul romantic inspirau imaginea geniului neînţeles de mase, dar funcţionând ca ghid moral şi social. Prin cunoaşterea profundă a realităţilor obiective, scriitorul de geniu devenea instrument de emancipare naţională pentru o cultură emergentă, iar excepţionalitatea sa era administrată social, în gestiunea curentă a domeniilor vieţii. Ceremonialul de consacrare a geniilor într-un panteon român (vezi Iosif Vulcan ş.a.), de creare a admiraţiei, nu făcea trimitere la operă, ci la biografie. Măsura în care identitatea scriitorului devenea reproductibilă, susceptibilă de a fi proiectată asupra altora, îi conferea acest calificativ din partea contemporanilor.

Regimul monumentalizării ocupă capitolul al III-lea al lucrării. „Geniul” recunoscut în perioada exilului post-paşoptist se încarnează teritorial şi anonim, ca o estetică a vestigiilor, şi prin admiraţia pentru creaţia populară. Cezar Bolliac, Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ş.a. reconstituie averea naţională şi instituţionalizează un patrimoniu al românilor. Folclorul restituit măsoară geniul poporului; un popor mitic care trimitea la o stare ancestrală şi nesituabilă politic a comunităţii, după cum afirmă Adrian Tudurachi (pp. 128-129).

Ultima parte de analiză a uzajului social al „geniului” este reprezentată de regimul singularizării, apărut după 1860. Aprecierea personalităţii creatoare, relevarea vocaţiei individuale în raport cu „misiunea naţională”, este o consecinţă a situării scriitorilor ca un corp social distinct. Dezvoltarea literaturii române şi a criticii literare a condus la valorizarea operei în dauna biografiei. Economia genialităţii s-a schimbat, întrucât Eminescu desemnat ca geniu le anulează această calitate predecesorilor şi contemporanilor săi. Dar funcționând în sfera genialității, poetul se identifică total cu „chemarea” naţională. Literatura „genială” are un caracter colectiv, ne spune Adrian Tudurachi (pp. 217-218), ca text „impersonal”, uşor de autonomizat în raport cu autorul ei şi definibil prin „folclorizarea” lui, prin circulaţia largă.

În rândurile de mai sus am încercat să furnizez un rezumat de uz propriu. Am dorit să înţeleg, ca istoric, mizele unei recuperări a secolului al XIX-lea venite dintr-un alt spaţiu al cunoaşterii. Reevaluările lumii romantice, ca moment de criză identitară, îmi erau întru câtva familiare, plecând de la Hayden White, cu marea lui operă despre imaginaţia istorică în secolul al XIX-lea (Metahistory, 1973), şi până la Paul Cornea, Sorin Antohi, Florea Ioncioaia, Andi Mihalache, Alex Istrate sau Mihai Chiper, pentru a-i aminti aici, preponderent, doar pe istoricii ieșeni preocupaţi de nașterea societății românești moderne dintr-o perspectivă a istoriei culturale.

Deşi modelul de analiză îmi este întru câtva familiar, Adrian Tudurachi m-a surprins prin obiectul cercetării sale. Pentru mine, „regimul geniului” trimite la actorii sociali, premisa autorului fiind greu de acceptat pentru un demers istoric: o noţiune descifrată rudimentar de nişte oameni cu educaţie literară sumară, fără repere culturale viabile, a funcţionat ca o maşină de creaţie a unei noi literaturi (p. 16). Subliniată de titlu şi în introducere, „fabrica” induce o perspectivă holistă și funcţionalistă totodată. „Dispozitiv menit să alimenteze şi să încadreze productivitatea literară” (p. 8), ea presupune pentru gândirea unui istoric existenţa unui „planificator” capabil să stabilească rolul fiecăruia într-o schemă generală de funcţionare. Totodată, desele referiri la politicile genialităţii şi la strategia literară, ca vastă întreprindere de captare şi transformare a „tot ceea ce o comunitate are capacitatea de a genera şi de a funcţiona în mod spontan ca substitut de literatură” (p. 21), impun, din punct de vedere metodologic, realitatea unor actori autonomi, capabili să inspire idei, să amorseze practici articulate într-un sens sau altul şi să producă validări sociale.

Nu știu, mărturisesc, în ce măsură putem discuta despre un proces coerent, de un proiect măsurabil din perspectiva intenționalității sau a efectelor. Aplicată retrospectiv, conferirea de semnificații unor fapte – altfel disparate și plurale – este tentantă, generând efectul de continuu specific povestirii. Confirmă teoria, ne înlătură unele dileme şi ne explică mulţumitor o realitate pe care nu este posibil să o reconstruim decât prin urmele ei firave. Din punctul meu de vedere, ar fi legitimă o analiză a circulaţiei conceptului de „geniu”, relecturile lui în diverse medii şi grupuri sociale, dincolo de ideea de regim, una majoritară, care unifică, clasifică şi îngrădeşte. Adrian Tudurachi ne întredeschide această direcţie, ca o aplicaţie asupra „genurilor” caracteristice ale genialităţii. Cartea sa prezintă exemplaritatea personalităţilor istorice, model difuzat pe canale multiple în spaţiul public (manuale, presă, literatură patriotică); la rândul lui, „geniul României” este construit la intersecţia mai multor tipuri ale retoricii parlamentare şi ale producţiei revoluţionare de discursuri.

Cu toate aceste rezerve, lucrarea lui Adrian Tudurachi reprezintă un demers academic de excepţie, prin recuperarea şi relectura surselor, prin metodologia propusă şi prin analiza articulată, orientată spre problematizare. Fabrica de geniu mi-a relevat o altă revoluţie „tăcută” din secolul al XIX-lea românesc, neobservată de istorici: naşterea unei literaturi „într-o cultură care se descoperă bogată fără să facă nimic deosebit”, pentru a-l cita pe autor.

Aprecierea mea se îndreaptă şi spre stilul şi limbajul cărţii, deosebit de ermetismul multora dintre confraţii autorului. Adrian Tudurachi este realmente interesat să comunice cu ceilalţi despre o problemă esenţială a identităţii noastre culturale. Să ne provoace la dialog. Reafirmând, o dată în plus, plăcerea intelectuală pe care am avut-o citind Fabrica de geniu..., închei printr-o parafrază la Fernand Braudel: chiar şi numai obligându-ne să ieşim din obişnuinţele noastre de gândire cu privire la ceea ce a fost în trecut, Adrian Tudurachi şi cercetarea sa ne-au adus deja un imens serviciu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe