„Afară”, în intimitatea poeziei

Andrei C. Șerban Publicat la: 20-12-2016

Se poate discuta mult despre osatura subtilă a unei antologii de poezie, ce contopește mai multe sensibilități într-un produs coagulat – pe cea a autorului însuși și pe cea a antologistului –, în adâncimea căruia vocea aceluia care alege devine un ecou al vocii poetului. Cu atât mai mult cu cât vorbim despre un demers literar ce contopește afectele a doi poeți compatibili în cadrul unui decupaj care depășește cu mult o simplă admirație de tipul autor-cititor. Un astfel de pariu câștigat pe deplin și care cu siguranță va defini pe viitor anul 2016 este proiectul Editurii Cartier, ce a lansat până acum patru antologii esențiale, din care face parte și volumul închinat lui Andrei Bodiu, Oameni obosiți, în selecția mai mult decât pertinentă a lui Claudiu Komartin.

 

Avem, cu acest prilej, șansa unei parcurgeri edificatoare a celor șase volume care au definit existența curmată prea rapid a uneia dintre cele mai importante voci literare ale ultimelor decenii, prin intermediul căreia sensibilitatea poetică a liricii contemporane recente a căpătat noi proporții.

E o rumoare permanentă în întreaga poezie a lui Andrei Bodiu, rumoarea micilor anonimi care se așază peste corpul intim al poetului ca o piele largă, atârnând leneș pe membrele ascultătorului. Se remarcă astfel o stare insinuantă de somnambulism, de oboseală cu valențe adesea mistice, care împăienjenește simțurile, o lentoare pedantă a unui miniaturist în care inofensivitatea banalului capătă o ferocitate inocentă. Cel mai relevant exemplu, în acest caz, rămâne volumul Cursa de 24 de ore: „Un câine de nisip/ alunecă pe iarba de pe deal. Se/ desface în bucăți în fața mea”; „depășești fiecare colț/ în viteză privești înapoi printre/ stâlpi: iubirea mașina câinele/ sapa gura mestecând în neștire”.

În ciuda versatilității stilistice care rupe inerția unei lecturi dulci-amare prin trecerea bruscă de la discursul militant al Poemelor patriotice la contemplația Firului alb, elementele lumii exterioare devin, în poezia lui Andrei Bodiu, butaforii cu valențe epifanice, prin care fiecare piesă capătă o semnificație magică. Nu vorbim, în schimb, despre un transfer de vitalitate spre cosmosul inanimat, precum în lirica lui Iustin Panța, ci despre un cosmos rigid al obiectelor care populează cu o monstruozitate aproape totemică geografia interioară a observatorului: „Mi-ai adus șase animale de pluș:/ Maimuța ursulețul maro ursulețul/ «I love you» un pui galben/ mai mare ca toate celelalte/ un buldog și încă un ursuleț/ Cu picioarele subțiri și burta mare./ (…)/ Oricum numai ele îl mai/ Pot vedea pe bunicu”; „Nor de fum în cabina telefonică./ Nor de praf pe șosea./ Fum pe sticlă./ Praf pe asfalt”. Tot astfel, cosmosul obiectelor creează spații existențiale alveolare, microcelule cotidiene care cumulează instantanee uneori cinic-ludice, alteori de un pesimism extrem: „Nimeni nu mai tremură/ raza lunii atinge/ fecalele boului și astfel/ se naște o nouă planetă./ «Ne vom muta acolo»/ îngână bătrâna muscă./ De mâine vom rămâne chiar/ singuri”.

Adesea, un instantaneu aparte se desprinde obsesiv din multitudinea de stop-cadre, străbătând mai mult sau mai puțin perceptibil imaginarul întregii opere a lui Andrei Bodiu – cabina telefonică, văzută ca un mod de intersecție a mai multor singurătăți, în intimitatea căreia zgomotele lumii capătă o concretețe eterică. Se poate evidenția cu acest prilej capacitatea de a disimula discret, în spatele unei oralități gratuite și aparent lipsite de o finalitate estetică, mici fante în real prin care poeticul pătrunde în cotidian, asemenea unui firicel de miere ce alunecă încet prin fisura unui fagure. Paradoxal, contactul cu celălalt devine un soi de prelungire a claustrării într-un spațiu strâmt, cu pereți invizibili: „Două tuburi foarte lungi prin care/ dacă privești ochiul ți se dilată și/ în întuneric clipești/ des când la celălalt capăt/ îți răspunde o voce «Daaa»”. Imaginea cabinei telefonice poate sintetiza, în cheie metaforică, întregul schelet poetic al operei semnate de Andrei Bodiu; astfel, individul este rezumat la propria voce, la o subtilă complicitate a interiorului cu lumea lui afară (un exercițiu interesant este citirea poeziei de față, urmărind indicii spațiali care delimitează exteriorul – insistența cu care autorul amintește de zidurile, granițele, camerele alăturate sau imaginile de dincolo de fereastră devine definitorie în receptarea acestei lirici de o placidă claustrofobie): „«Mâine e sfârșitul lumii»/ zice tânăra asistentă sigură pe ea trage un gât/ de apă./ Încăperea e rece neagră./ E de nepătruns./ Mâini dibace au aruncat/ Acolo/ Drapele de întuneric.// «Mâine totul e gata»”. Mâine, undeva, afară, în intimitatea uneia dintre cele mai evanescente și mai ingenios construite poezii ale ultimelor decenii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe