Decanul de la Augustin

Ioan Șerbu Publicat la: 20-12-2016

Fie că e vorba despre evenimente culturale, cursuri sau scurte întâlniri pe holurile universității, nu-mi pot aminti decât de un Andrei Bodiu jovial, cu același zâmbet deschis spre celălalt, mai ales spre cel tânăr. Și nu mă refer la zâmbetele specifice multor universitari – ușor distante, condescendente sau ironice. Nici la rictusul crud cu care profesorul îl înfundă pe student, solicitându-i un detaliu imposibil de dezgropat din bibliografie. Ci la surâsul simpatetic cu care Bodiu putea să își anime cel mai serios discurs didactic, extrăgând ca puțini alții contingentul din necesitate: iată, parcă spunea, sunt în fața ta și-ți spun aceste lucruri, tu fă ce vrei cu ele, dar gândește-te că într-o zi ai putea fi în locul meu.

 

În interviurile date în anii ’90, pe când era încă tânăr lector universitar, găsesc aceeași expresie, aceeași privire mare, ce spune că nu transmite decât ceea ce știe sigur, dar de care, paradoxal, prin surâs, te lasă să te îndoiești. E sigur într-o ubicuă incertitudine și creează nesiguranță în sânul celor mai comode axiome. E, concomitent, omul multiplelor realități, așezate pe verticală, hermeneutul gesturilor mărunte, fie proprii, fie ale celorlalți. De altfel, petrecându-ne odată prin dreptul rectoratului, pe un frig otrăvitor, scot mâna din buzunar să-l salut. Nu voiam să-i întind primul mâna, nu se făcea, dar, grație unei culturi cazone, nu se făcea nici să salut pe cineva cu mâna în buzunar. Surprins de gestul meu și în plin zâmbet, dă și el să scoată mâna, își dă seama că nu e nevoie, ezită iar un sfert de secundă dacă să scoată mâna să mi-o întindă, trece sfertul de secundă și poziția nu mai e propice, pune mâna pe jumătate la loc în buzunar și trece mai departe. Totul a durat o secundă și jumătate. În astfel de segmente ex-temporale a împărțit Andrei Bodiu fluidul zilelor, fiind deopotrivă inevitabil diacronic și fragmentar contemplativ. Prietenul lui, Caius Dobrescu, îi găsea trei instanțe manifestate simultan. Prima este cea participativă, cu mapa doldora de documente, alergând prin țară la cursuri, conferințe ori lansări. De aici s-a născut decanul. Apoi, aceea meditativ-critică, înregistrând cu ochi și ureche de regizor stupidul, absurdul, abisalul. De aici a fost extras materialul poetic. Și, în cele din urmă, instanța retroproiectiv-descriptivă, Bodiu văzându-se, nu fără ironie, cum activează în ambele instanțe de mai sus. Probabil jocul privirii incidente asupra propriilor instanțe a fost mai lung de atât, Bodiu multiplicându-se permanent, cu rest, dincolo de ipostazele cunoscute nouă, forțând accesul la magicul freudian. Iar de aici s-au născut câteva volume de poezie despre care, uneori mai bine, alteori supărător de unidirecționat (dacă nu chiar obtuz), s-a tot scris.

Probabil că în această realitate cuantică, în urma acestor (obositoare, sunt sigur) prezențe simultane, Andrei Bodiu n-ar fi putut scrie altfel decât a scris. Știu, e ușor de evaluat un fenomen odată încheiat, sunt ușor de stabilit conexiuni și cauzalități între viață și text când ai totul definitiv pus pe masă. De ce, la o adică, nu s-a întâmplat astfel cu colegii din grupul său, Caius Dobrescu, Simona Popescu sau Marius Oprea? Răspunsul tot de la Caius Dobrescu vine: Andrei își asuma o maturitate precoce (acea primă instanță a personalității lui), se angaja cu seriozitate în toate proiectele, vădea o anume aplecare spre mentorat. Toate, însă, supuse acelor duble, ulterioare și autoironice judecăți. Depășind atitudinea optzecistă și acceptându-și rolurile, Bodiu n-avea cum să scrie o poezie nici înduioșătoare, nici grațioasă, nici abundentă. Începând de la poemele din Pauză de respirație până la postumele din Firul alb (acestea din urmă sintetizând cel mai bine schema poetică), Andrei Bodiu a scris permanent în vecinătatea unui rictus și a unei cenzuri, din exces de luciditate. A lăsat, așadar, faptul nud să voaleze sensul până la limita în care acesta din urmă poate fi deconspirat doar de cunoscători: „La ore diferite la/ 4 și la 3 m-am întâlnit cu socru-meu și cu George nu/ Știu dacă ei au vrut să se întâlnească cu mine”. Un oarecare cititor n-ar ști că cei doi, socrul și George (Crăciun), sunt morți și că poemul, ca multe altele, se situează, mediat, ocolit, dacă nu în proximitatea declarată a morții, atunci cel puțin la o distanță de la care atacul n-ar părea nici patetic, nici livresc. Astfel privește Bodiu marile teme: pieziș, dintr-o dimensiune paralelă cu ele și totuși înscrisă în bucla acestora, asemeni cu propriile sale instanțe. Din înșelător seci, poemele rămân așa cum au fost gândite din spatele surâsului candid, adică astringente. Dinți buni pentru a alcătui antologia (Andrei Bodiu, Oameni obosiți, Editura Cartier, 2016) a avut Claudiu Komartin.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe