Paper doll chains

Anastasia Gavrilovici Publicat la: 20-12-2016

Din conglomeratul de voci al generației sale, Andrei Bodiu se detașează încă de la început, de la debutul din 1991 în volumul colectiv Pauză de respirație, unde îi are alături pe Caius Dobrescu, Marius Oprea și Simona Popescu, prin formularea unui discurs poetic definit prin discreție și inteligență. De fapt, e impropriu spus discurs, pentru că poezia lui Andrei Bodiu tocmai asta își dorește cel mai puțin să fie, așa cum transpare și din antologia Oameni obosiți. Poeme alese de Claudiu Komartin (Editura Cartier, 2016). Selecția de aici surprinde foarte bine, asemenea unui ecran de monitorizare a activității inimii, filmul contactului uman cu realitatea, cu tot ansamblul de întâmplări, gesturi, figuri și senzații pe care le înregistrează conștiința unui poet reținut, pe care direcțiile și ideologiile literare mult dezbătute acum 25-30 de ani par să nu îl preocupe prea tare.

Semnificativă este, în acest sens, textura narativă a poemelor, ce subliniază impresia că avem de-a face cu o imersiune în banalul cotidian, în existența imediată, fără mize sau finalități estetice, poetizante, dar care au un efect ambivalent: pe de-o parte, creează impresia unei aparente acalmii domestice, iar pe de altă parte, constituie punctul de plecare al unei introspecții dureroase și al unor revelații pe care, ca orice poet stăpân pe mijloacele sale, Bodiu le oprește înainte să devină patetice. Astfel, omorâtul țânțarilor, o călătorie cu metroul sau o pană de curent sunt generatoare de observații grave, dar fără derapaje emfatice: „Din când în când se ia curentul./ Ne amintim atunci de vremea/ Prea Târziu Împușcatului. (…) Suntem captivii casnici: un bărbat/ o femeie un copil într-un bloc vechi/ Dup-o ușă de lemn”. Inclusiv faptul că aceste cadre din intimitatea cuplului și a familiei sunt redate atât de firesc, fără a le separa sau demarca în vreun fel, indică naturalețea unei scriituri ce nu simte nevoia să frapeze sau să erupă enunțiativ. Inovând prin tăietura imprevizibilă a versului, dovedind un extraordinar simț al limbajului și topind confesivul în scenarii autobiografice, Andrei Bodiu are oroare de patetic, de formulările căutate, de imaginile forțate, pledând – ivănescian, am putea spune – pentru narativitate în poezie, fără frica expunerii la clișeu, pe care, de altfel, îl sancționează constant prin autoironie: „Am ajuns în stația lui 17 pentru două/ stopuri când mai erau două minute să vină/ de pe Zorilor/ a apărut o căprioară/ speriată mi-am spus/ ce convenție cumplită/ ce clișeu ordinar”.

Antologia publicată de Editura Cartier reușește să fotografieze toate avatarurile lui Bodiu, reunind texte ce revelează umoristul fin, capabil să (de)construiască într-o manieră ironică portrete ale unor personalități literare (ca în Pe plajă cu poetul Grigore Vieru) ori sarcasticul animat de o conștiință neconcesivă (Poezii patriotice). În fine, în ultimele sale două cărți, Oameni obosiți (2008) și Firul alb (2014), publicat postum, e relevată poate cea mai emoționantă ipostază, a poetului vulnerabil, grav, alarmat și alarmant, în scrisul căruia se instalează anxietatea și epuizarea psihică: „Ce ți-a rămas. O venă/ deschisă și propria iluzie/ Că te mai poți omorî./ Că te mai poți sinucide./ Agățat de vreun copac”.

Epicentrul antologiei îl constituie totuși focalizarea pe anumite personaje, pe câțiva dintre poeții ce s-au dovedit a fi adevărați fermenți ai literaturii recente, ca Virgil Mazilescu, Mariana Marin și Alexandru Mușina, acești „oameni obosiți” (poate de aceea mi se pare atât de potrivit titlul ales de antologator pentru volumul de față) de care A.B. se simte legat simbiotic la nivel ideatic. Referirea la acești poeți se face fie pe distanțe mari (ca în superbul poem „Mado”, unde tonul oscilează între dezabuzare, revoltă, încruntare meditativă și o tristețe sfâșietoare, ce electrizează acest text tensionat), fie concentrat, prin numai câteva versuri: „Mazilescu cântărind cu/ Precizie de farmacist cantitățile de anestezic:/ «în cursul zilei: palincă (100 g) coniac (150 g)/ vodcă (600 g)»/ cântărind până la ultima picătură/ până când arsura l-a/ Topit”. Chiar și în poemele despre moarte, Bodiu reușește să păstreze o retorică a vitalității, convertind durerea, spasmul și confuzia într-o expresivitate a lucrurilor obișnuite, care, odată integrate în ritualul domestic, își mai pierd din intensitate: „Nici alaltăieri nu am crezut nici/ Ieri că a murit Sandu./ Cobor în lumina galbenă cu/ Punga albastră de gunoi. Îmi aranjez/ Haina mă gândesc la privirea lui/ Albastră metalică din care vineri curgeau/ Cercuri de foc”.

Astfel, cu poetul Firului alb pare să se întâmple ceea ce Mariana Marin remarcă într-o elegie de-a ei: „Ce nebunie, îți spui prea târziu, să supraviețuiești articulând fericit nenorocirile altora!”. Purtând în sine povara acestor ființe contorsionate de suferință, cu vieți chinuite și sfârșit tragic, Andrei Bodiu regăsește ceva din propria personalitate în toate personajele care îi populează poezia: „Ai luat un gât de șampanie./ Ți s-a părut proastă i-ai privit pe ceilalți/ Fiecare era întruchiparea singurătății tale”. Mai mult decât atât, pare să se identifice până la confundare cu toți acești „oameni obosiți”, ca într-un paper doll chain unde toate figurinele de hârtie rezultate în urma decupajului dau, prin suprapunere, când sunt strânse la un loc, o singură formă, un singur contur.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe