Arheologia poetică a realității imediate

Robert G. Elekes Publicat la: 20-12-2016

Cred că mulți care aruncă un ochi sau doi peste textele lui Andrei Bodiu tind să îi aplice ștampila de „poet al suprafețelor”. Într-adevăr, realismul minimalist al lui Bodiu te poate duce foarte ușor în eroare și la concluzia că perspectiva sa poetică este una documentaristică sau, cel mult, cea a unui hermeneut al banalului. I-am citit poezia prima dată în anul 3 de facultate (mai precis, poemele sale din Pauză de respirație și din Cursa de 24 de ore), într-o perioadă în care eram fan Mușina cu diplomă (eliberată chiar de mine). Față de ludicul demitizator, sarcasmul angajat și sentimentalismul sublimat mușinian, poezia lui Bodiu mi s-a părut atunci un fel de poezie a cotidianului postoptzecistă, care își merita „post”-ul doar din cauza esteticii sale reducționiste și minimaliste. Dacă 80-ul era rockul pentru mine, atunci Bodiu era mathrock-ul în cadrul post-rock-ului. Am căzut deci și eu în această cursă întinsă, cred eu, conștient de Bodiu în textele sale. După moartea sa, mi-am băgat nasul și în Poeme patriotice și Firul alb. Pe atunci eram încă puternic marcat de poezia Aktionsgruppe Banat și am recunoscut în Poeme patriotice și apoi în cele două volume care l-au precedat pe acesta ferocitatea critică a acestor tineri poeți de expresie germană (poemul „Epilog”, de exemplu, din Pauză de respirație ar putea oricând să fie publicat într-o antologie Aktionsgruppe și nimeni n-ar da ochii peste cap), iar în Firul alb, acea sensibilitate ontologică dezarmantă, prezentă în ultimele poeme scrise de Rolf Bossert înainte de moartea sa. Atunci mi-am dat seama că Andrei Bodiu a fost într-adevăr poetul suprafețelor, al suprafețelor străpunse. Ca un arheolog, Bodiu sapă în poezia lui după cele ascunse sub straturi și straturi de viață. Ca un arheolog, tratează ceea ce dezgroapă cu cea mai mare grijă și finețe pentru a-i păstra autenticitatea, pentru a nu deranja prin mișcările sale poetice impactul pe care acel lucru ar putea să îl aibă în momentul când îl punem în contextul experiențelor și cunoștințelor noastre. O strofă din „noul poem”, publicat în Cursa de 24 de ore, care desigur poartă marca autoironiei subtile de tip Bodiu, mi se pare simptomatică în acest sens: „Soarele strălucește într-o baltă de motorină./ Și pasul atent-grijuliu o ocolește./ Bravo! Bravo Bodiu!”. Inclusiv în volumul Poeme patriotice această poezie arheologică a realității imediate aduce la iveală niște sedimente ale puterii, o violență subtilă a autorității care se ascunde în fiecare mișcare, gând, judecată și percepție de zi cu zi. În volumele care urmează, Bodiu își reorientează eforturile poetico-excavatoare. Încearcă să își dezgroape intimitatea autentică a sinelui (creativă, familială, existențială) de sub maldărele de lume care se prăbușiseră peste el și care încetul cu încetul îl îngropau de viu. Din punctul meu de vedere, se ascunde astfel o continuitate profundă sub suprafețele textelor lui Bodiu, un proiect poetic, fie el instinctiv sau gândit. Și acest lucru nu ar trebui să ne surprindă dacă citim alți scriitori brașoveni, ca Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina sau Caius Dobrescu și Andrei Dósa, a căror operă s-a structurat sau se structurează după același principiu al interdependenței părților, al totalității revelatoare. Antologia Oameni obosiți, care a apărut anul acesta la Editura Cartier, îngrijită de Claudiu Komartin, aduce la iveală exact această morfologie a poeziei lui Bodiu. În acest sens, și Komartin a reușit să ducă la bun sfârșit un proiect de arheologie poetică. El tratează poezia lui Bodiu cu grijă și finețe, o păstrează intactă, autentică, indicând cu subtilitate un drum spre o înțelegere mai complexă a operei acestuia. Antologia rămâne o invitație (una foarte convingătoare și reușită) pentru cititori de a săpa pe cont propriu în poezia lui Andrei Bodiu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe