Timp de două zile, la Iași s-a discutat despre traducere și interpretare

Florin Crîșmăreanu Publicat la: 20-12-2016

Ce ar putea justifica organizarea unui colocviu despre traducere și interpretare? Pe cât este de simplă această întrebare, pe atât este de dificil să primească un răspuns satisfăcător. Înclin să cred că argumentele pot fi construite plecând de la situația evidentă, potrivit căreia ambele (traducerea și interpretarea) sunt componente esențiale nu doar ale domeniului filosofic, teologic, lingvistic sau de altă natură, ci le regăsim în mod cotidian, în viața de zi cu zi a oamenilor, care încearcă să înțeleagă situații, contexte, lucruri, iar pentru a reuși, este necesar ca fiecare dintre noi să le traducă uneori în propriul limbaj.

Chiar dacă, strict metodologic, traducerea și interpretarea sunt analizate de regulă separat, ele, în realitate, au un destin comun, neștiind întotdeauna care o precedă pe cealaltă. Evidența ne îndeamnă și de această dată să afirmăm că interpretarea presupune ca fiind prealabil actul traducerii și toți suntem de acord că nu putem interpreta un text din filosofia Greciei antice, spre exemplu, dacă nu cunoaștem limba elină. Pentru aceia care nu cunosc această limbă, traducerea se impune cu necesitate pentru a înțelege ceva din respectivul text. Pe de altă parte, nu putem realiza o anumită traducere eliberându-ne de datele prealabile. Oricât ne-am strădui, atunci când traducem un text, nu putem pune între paranteze tradiția, cultura căreia îi aparținem. Nu doar în actul traducerii suntem influențați, conștient sau nu, de aceste presupoziții, ci viața noastră de zi cu zi se ghidează după aceste date prealabile. Presupozițiile, care au fost teoretizate, printre alții, de către R.G. Collingwood și H.-G. Gadamer, preced orice traducere.

Anumite prezentări din cadrul colocviului pe care-l avem în vedere au evidențiat faptul că de la (răs)tălmăcirea textelor sacre până la traducerea documentelor oficiale ale Uniunii Europene, arta interpretării a trecut prin registre dintre cele mai diferite: de la tehnici ale interpretării, care vizau inițial edificarea de sine, la doctrine ale interpretării, precum doctrina celor patru interpretări. Indiferent dacă noi conștientizăm sau nu acest fapt, traducerea și interpretarea se împletesc în mod inextricabil cu viața noastră cotidiană. Din Voința de putere a lui Nietzsche înțelegem că „faptele nu există, există doar interpretări”. Cu atât mai mult putem afirma că actul traducerii nu este altceva decât o interpretare! Iar orice act al vieții noastre, în măsura în care presupune o relație față de lucruri, față de semeni ori față de noi înșine, una în care este în joc înțelegerea, poate fi privit ca un act de traducere.

Apariția traducerii poate fi identificată cu exactitate: odată cu diversitatea limbilor și a culturilor. După Babel, situația pe care trebuie să o asumăm este excelent surprinsă de expresia lui Walter Benjamin: „sarcina traducătorului”. Dintotdeauna a existat, în mod unilateral sau bilateral, un schimb de informații și de sensuri între culturi diferite sau între generații ce aparțin aceleiași tradiții. Transferul cunoștințelor (translatio studiorum) s-a făcut cu precădere dintr-un spațiu cultural în altul prin traduceri, iar în cadrul aceleiași tradiții, prin interpretări succesive (de multe ori concurente). Reinterpretările unui text pot fi asimilate unor traduceri succesive, tot așa cum manierele diverse de aplicare a textului la situații de viață (juridice, sociale, culturale ori spirituale) sunt tot niște operații de traducere. Distanța critică dintre prezent și trecut, precum și fuziunea acestor orizonturi (H.-G. Gadamer) ne aduc în atenție câteva mari figuri sub care traducerea este prezentă în interiorul uneia și aceleiași tradiții: asumarea istoriei și reiterarea acesteia (M. Heidegger, H.-G. Gadamer), memoria și uitarea (P. Ricœur). Prezent deci atât între culturi diferite, cât și în interiorul unei culturi, fenomenul traducerii se află în dependență de o extinsă „fenomenologie a străinului” (B. Waldenfels). Unii filosofi ai secolului XX, precum Richard Rorty, abandonează paradigma interpretativă, considerând că textele ar trebui doar utilizate pentru scopurile noastre. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi realizează în mod spontan o traducere liberă a textelor preferate, folosindu-le pentru propria construcție de sine, independent de tradițiile lor de referință.

Fenomenul traducerii comportă câteva alternative prin care poate fi conceput în mod adecvat: comparabil versus incomparabil (Marcel Détienne), fidelitate versus trădare, traductibil versus intraductibil (P. Ricœur). Departe de a oferi soluții, acestea mai degrabă revelează dificultățile inerente artei traducerii. Pentru a intra în detaliile acestui fenomen, trebuie investigate multiple probleme aflate la intersecția filosofiei limbajului și a semioticii cu fenomenologia, hermeneutica, cognitivismul etc. Perspectivele de raportare la actul traducerii și la cel al interpretării sunt cu siguranță diverse și acest aspect a fost evidențiat pe deplin de către participanții la acest colocviu. Abordările de factură istorică și cele sistematice, care țin nu doar de filosofie, ci și de filologie (traductologie), teologie, științele politice, științele comunicării ș.a. au oferit o imagine mai complexă asupra subiectelor abordate.

În cadrul Facultății de Filosofie s-au desfășurat, cel puțin în ultimii ani, mai multe manifestări academice care au avut ca subiect fenomenul interpretării, niciodată însă, după cunoștința mea, traducerea nu a reprezentat o temă care să fie supusă dezbaterii. Sperăm ca recentul eveniment dedicat traducerii și interpretării să reprezinte doar începutul unor dezbateri în care actul traducerii să-și găsească locul binemeritat. În calitate de organizator al acestui colocviu, mă declar foarte mulțumit de calitatea prezentărilor propuse de cei 35 de participanți. Aproape fiecare intervenție a generat ample discuții, utile deopotrivă participanților și celor care au asistat la această manifestare academică.

În finalul acestui text, doresc să trimit la argumentul invocat în prezentarea acestui colocviu, potrivit căruia, în Europa zilelor noastre, poate mai mult decât oricând, „primul model ce se oferă reflecției este cel al traducerii dintr-o limbă în alta. Acest prim model este perfect adaptat situației Europei care, din punct de vedere lingvistic, prezintă un pluralism nu doar imposibil de depășit, dar care este și în cel mai înalt grad de dorit să fie păstrat” (Paul Ricœur). Afirmația gânditorului francez surprinde foarte corect o situație a lumii în care trăim, însă nu știu în ce măsură acest pluralism lingvistic se sprijină pe o anumită reciprocitate. De exemplu, întâlnim eforturi din partea francezilor sau germanilor pentru a traduce în limba lor texte ale polonezilor, cehilor sau românilor, așa cum aceștia din urmă traduc în propria limbă scrierile semnificative ale celor dintâi? În mod evident, nu. Motivele pentru care se întâmplă astfel lucrurile pot fi multiple; în primul rând, se invocă faptul că micile culturi vor traduce întotdeauna din cele mari și nu invers. Pe de altă parte, îmi este cunoscut cazul Franței, spre exemplu, unde cei care publică sunt încurajați să o facă în limba franceză; probabil, la fel stau lucrurile și în Germania, și oriunde altundeva. De ce spun aceste lucruri? De curând, am aflat că una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din România, prin standardele pe care le impune angajaților (deocamdată, doar cercetătorilor), interzice practic acestora – chiar dacă nu într-un mod direct – să publice în limba acestei țări și, mai trist, să publice măcar în revistele care apar pe teritoriul României, fără să conteze în ce bază de date sunt indexate publicațiile autohtone. În mod evident, unul dintre pilonii oricărei culturi, actul traducerii, indiferent că este din limbile clasice sau din cele moderne, nu mai stârnește interesul celor care ar trebui să managerieze cultura acestei țări, ceea ce contează fiind doar publicațiile ISI, și acelea din străinătate, ca și cum Thomson Reuters ar deosebi între publicațiile din România indexate în baza lor de date și cele din America, spre pildă. Cred că suntem în fața unei situații extrem de grave, care va genera în viitorul nu foarte îndepărtat unele consecințe incalculabile pentru cultura acestei țări, atât cât este ea. Descriind succint această situație întâlnită în România de astăzi, cred că putem oferi și un altfel de răspuns la întrebarea inițială: doar pasiunea unora dintre noi, și din fericire mai suntem câțiva, constituie forța care ne îndeamnă să organizăm și să participăm la astfel de evenimente, precum recent încheiatul colocviul dedicat traducerii și interpretării. Nedublată de un ajutor instituțional consistent, această pasiune se stinge și toți avem de pierdut.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe