Godescalc din Nepomuk, un cistercian prereformist?

Alexander Baumgarten Publicat la: 20-12-2016

Există o notă continuă de sfidare a conceptului de sistem în filosofia românească: este posibil ca originea ei să trimită spre năism sau, poate, mai departe, spre romantismul românesc. Oricare ar fi originea, presupoziția acestei note ține de separarea între ideea muncii metodice și ordonate de transmitere a tradiției și ideea spontaneității creatoare, dintre care numai ultima este adesea conotată drept autentică. De aici distincții frecvente în cultura română, precum aceea dintre filosof și profesorul de filosofie și altele.

Putem remarca, totuși, că această atitudine nu ne este caracteristică, ci străbate Europa finalului de secol al XIX-lea și merge solidar cu naționalismele epocii, pentru că ambele atitudini mizează pe apelul la o structură mai profundă decât raționalitatea unei tradiții de dincolo de indivizi și de etnii, menită să o discrediteze pe cea din urmă.

Acesta este orizontul preliminar din care propun următoarea remarcă: ideea de sistem în filosofia modernă nu este o invenție a acestei epoci, ci efectul unei origini îndepărtate, pe care cultura modernă nu o amintește, dar pe care o putem sprijini cu argumente. Această origine a ideii de sistem în cultura filosofică modernă este tradiția medievală universitară a comentariilor la Cartea Sentințelor a lui Petrus Lombardus. Argumentele principale pe care mă bazez sunt două: pe de o parte, faptul că ele sunt dezvoltate în aceeași instituție, universitatea, de către autori care vor să cuprindă și să direcționeze întreaga cunoaștere pe care se așează această instituție, iar pe de altă parte, faptul că similaritățile de structură sunt frapante: toate lucrările reprezentative ale celor două domenii debutează cu discursuri despre Dumnezeu (sau ființă), continuă cu discursuri despre lumea creației, cărora li se adaugă câte o antropologie și în cele din urmă o etică. Între dezvoltarea celor două genuri de compoziție teoretică există o falie temporală care ar merita studiată: secolele al XVI-lea – al XVII-lea, când reforma și contrareforma blochează genul literar sentențiar, iar filosofia încă nu produce primele ei „sisteme”.

Dacă remarca mea este întemeiată, atunci consecințele ar putea fi următoarele: examinarea surselor medievale ale sistemelor filosofice moderne le-ar pune într-o continuitate prin care discuția asupra conținutului lor ar fi lărgită, iar statutul lor formal s-ar îmbogăți: dacă tradiția sentențiară constă în transmiterea îmbogățită a surselor, atunci atitudinea antisistemică poate fi înțeleasă drept un abandon sau cel puțin drept o criză a ideii de tradiție. Mai mult, în cultura filosofică românească, unde ancorarea în tradiția istoriei filosofiei s-a făcut foarte târziu, atitudinea antisistemică devine o sfidare a unei tradiții care intervine fără ca ea să fi existat. Este ca și cum am merge în casa unor prieteni care râd de tablourile cu strămoși și ne-am asocia și noi râsetelor acestora. Totuși, asocierea nu ne va da niciodată aceleași drepturi.

Cu asemenea gânduri am venit la colocviul „Traducere și interpretare”, organizat de Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași, pentru a vorbi despre un autor cvasinecunoscut, Godescalc din Nepomuk, un cistercian care a comentat la Paris, în anul 1367, Sentințele lui Petrus Lombardus. Prologul acestei lucrări, în sine voluminoase și discutând problema posibilității teologiei ca știință, face obiectul ediției pe care am propus-o spre publicare editurii Polirom, în colecția „Biblioteca Medievală”, și de a cărei apariție ne mai despart azi doar câteva zile. E vorba de editarea unei opere teologico-filosofice păstrate din păcate într-un singur manuscris, de origine pariziană, la Cracovia; al doilea manuscris a supraviețuit până în 1904, când a ars la Torino. M-am decis să public această lucrare în România, să o editez în limba latină cu aparatul critic cuvenit, dar să o traduc în limba română, pentru a angaja două dialoguri: pe de o parte, cu filosofia românească, pe tema importanței sistemului și a recuperării în conștiința noastră actuală a originilor criticatei idei a sistemului, pentru a folosi această recuperare ca un instrument de reflecție asupra surselor modernității în care ne-am născut; pe de altă parte, cu teologia românească, indiferent de confesiune, care nu s-a confruntat, din câte știu eu, cu o discuție critică asupra fundamentelor posibilității teologiei ca știință (scenele pe care le-am provocat întrebând între teologi în ce sens este știință ceea ce ei predau în universitate au fost întotdeauna menite să îmi accentueze dorința de a oferi spre dialog ediția lui Godescalc).

Îmi rămâne să clarific, ca un preambul al apariției cărții, trei chestiuni: ce înseamnă Cartea Sentințelor și comentarea ei? Ce înseamnă să te întrebi dacă teologia este o știință și cărui domeniu aparține această întrebare? Ce importanță are în această istorie Godescalc?

1. La mijlocul secolului al XII-lea, Petrus Lombardus, care avea să devină în ultimii ani ai vieții sale episcop al Parisului, a compus un florilegiu de citate patristice organizate în jurul unor întrebări ale tradiției creștine, oferind prin ele argumente pro și contra soluției propuse. Metoda era surprinzătoare, deoarece era o concesie făcută de un cap al bisericii unei figuri laice și dizidente, care remarcase și înșirase liste de contradicții ale tradiției: Pierre Abelard. Lucrarea lui Petrus a fost criticată (de Gioacchino da Fiore), concurată (de Istoria ecleziastică a lui Petrus Comestor), dar a fost impusă de Alexander din Hales, în debutul secolului al XIII-lea, drept sursă de comentariu tuturor teologilor care doreau să obțină titlul de doctor. Secretul lucrării consta în deschiderea imensă spre interpretare pe care o oferea: marile lucrări ale scolasticii universitare, de la Bonaventura la Toma, Scotus sau Ockham sunt comentarii la această carte. A comentat-o și Luther, care a afirmat despre Petrus că a fost „un mare om”. Apoi, contrareforma a eliminat-o din învățământ.

2. Proloagele comentariilor la această carte discută o întrebare: ce înseamnă faptul că teologia este o știință? Răspunsurile sunt diferite: unii spun că e o știință subalternată științei sfinților și fericiților, alții, că este doar una practică, alții, că este doar o dispoziție hermeneutică. Dar, în orice caz, o asemenea întrebare provoacă o discuție asupra legitimității prezenței teologului în universitate: poate el să transmită o cunoaștere despre o ființă complet transcendentă experienței, dar vie și creatoare a tuturor? O asemenea întrebare se asociază spontan cu alta: care este obiectul cunoașterii omenești? Firește, unii au spus că universalul, alții, că singularul, alții, că propoziția, alții, că semnificatul propoziției. Dar indiferent de răspuns, statutul celor două întrebări ne arată clar faptul că ele cad natural în domeniul filosofiei. A te întreba critic care este obiectul cunoașterii și a discuta posibilitatea cunoașterii unui obiect de dincolo de experiență, dar care este sursă a oricărei experiențe și fundament al subiectului care experimentează înseamnă a pune una dintre problemele fundamentale ale filosofiei. De aceea, lectura acestor texte, în bună parte astăzi încă inedite, cade în sarcina filosofiei și a teologiei deopotrivă.

3. Godescalc din Nepomuk, care se stinge din viață în jurul vârstei de 30 de ani, oferă un comentariu la Sentințe într-o perioadă în care teologii sunt minoritari în universitate și vor legitimitate. El discută dacă teologia este o știință și oferă o soluție originală, combinând inedit teorii care provin de la Augustin, Henri din Gand, Ockham și urmașii lui britanici, mai ales Adam din Wodeham, dar și un celebru augustinian parizian, Grigore din Rimini. Ultimul a lăsat o operă studiată la Wittenberg pe când Luther era student. Ideea lui Godescalc constă într-o turnură hermeneutică: deoarece principiile teologiei sunt propozițiile Scripturii, ea nu este o știință speculativă, ci una hermeneutică. Așadar, dacă teologia este posibilă, atunci Scriptura este interpretabilă. Dar ea este astfel, deoarece Noul deja interpretează Vechiul Testament. Ba chiar acumularea istorică de la „publicarea” Scripturii impune nevoia interpretării și a transmiterii competente a tradiției. Teologul poate împlini acest rol, pentru că are instrumentele necesare, are autoritatea pe care i-o conferă tradiția și mai are o „lumină” care îl inspiră când studiază, dacă are credință și competență. De aceea, teologul este un intelectual care acumulează șansa propriei mântuiri prin studiu. Toate acestea fac din el o forță de transmitere a adevărului mai puternică decât instituția Bisericii, pe care el o poate corecta (papa era la Avignon când Godescalc scrie aceste rânduri).

Este aceasta o teză prereformistă? Nu. Ea este o apărare a teologiei universitare în fața instituției ecleziastice și o pledoarie pentru prestigiul teologului. Dar este foarte adevărat că ideile lui Godescalc au fost continuate de prieteni ai lui mai tineri, fondatori ai Universității din Viena, sosiți în Europa Centrală, care au difuzat pe căi încă prea puțin cunoscute spre secolele următoare ideile acestui cistercian. Reinterpretarea lor a fost, probabil, mai liberă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe