Între două lumi…

Dan Mihai Țălnaru, Dorin Stănescu Publicat la: 20-12-2016

„Tătă lumea din pușcărie știa că Ciolpan, călăul, nu-l putea pune în gerunți.”

(Badea Pătru Mihnea din Valea Izei, despre Ilie Lazăr)

 

Centenarul Primului Război Mondial readuce în atenția spațiului public un eveniment care, prin consecințele sale, a schimbat definitiv paradigma societății europene. Fără îndoială, Marele Război a fost punctul de plecare al tuturor nenorocirilor sângerosului secolul XX: ideologiile totalitare (fascismul și comunismul), al Doilea Război Mondial, Războiul Rece.

 

Evenimentele din perioada 1939-1989 au ocultat cumva procesul de analiză și reflecție asupra Marelui Război, captând atenția publicului și specialiștilor. Pare că acum momentul centenarului deschide calea spre o nouă privire și o nouă reinterpretare a Primului Război Mondial, dar mai ales spre recuperarea sa.

„Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii”, spunea cronicarul atras în siajul fatalismului mioritic și dornic să constate fragilitatea omului în raport cu o istorie deseori nemiloasă, care devorează mai tot timpul individul, fie că acesta este un simplu figurant sau un actor important. Pare că generația născută între 1870 și 1900, denumită paradoxal generația „La Belle Epoque”, a stat sub semnul acesta al vremurilor, iar totul a pornit de la evenimentul fondator al secolului XX, Primul Război Mondial. Cum s-a reflectat acesta asupra destinului colectiv și individual? Cum putem recupera memoria Marelui Război și ce lecții vom învăța noi, cei de astăzi? Iată câteva întrebări care-și pot găsi răspunsul în istoria unui om remarcabil prin faptele și trăirile sale.

Ilie Lazăr (1895-1976) este un om al istoriei, peste care a trecut tăvălugul secolului XX: Marele Război, democrația balcanică interbelică atât de idealizată astăzi, dictaturile carlistă, antonesciană, comunistă, fiecare cu propriile forme de represiune. Figura și faptele sale, martelate de regimul totalitar comunist, merită astăzi, cu prilejul Centenarului Marelui Război, să fie recuperate și așezate cu cinstea cuvenită în cărțile de istorie și în memoria colectivă.

Maramureșeanul Ilie Lazăr, după cum ne relatează în Amintirile sale apărute postum în colecția „Biblioteca Sighet” a Fundației Academia Civică (2000), s-a aflat în 1914 în situația milioanelor de europeni smulși din matca vieții lor tihnite și aruncați în vâltoarea Marelui Război. Alături de alți 650 000 de transilvăneni, a fost încorporat în armata chezaro-crăiască, „armata fără suflet”, cum avea să fie numit acest amalgam de naționalități care luptau pentru scopuri și idealuri care nu erau ale lor. Ofițerul Ilie Lazăr, un tânăr impunător prin statură și voce, este un personaj incomod, pentru care identitatea românească este mai presus de regulamentele armatei imperiale.

În scurtul timp petrecut la Școala Pregătitoare pentru Ofițerii Rezerviști, Ilie Lazăr interacționează cu un personaj care, peste ani, avea să devină primul șef al guvernului comunist impus cu forța de baionetele lui Stalin: Petru Groza. Portretul acestuia nu este unul măgulitor: un individ care, prin obscure aranjamente de culise, reușește să nu fie trimis pe front ca toți ceilalți colegi români. În 1972, la o mare distanță de timp, Lazăr avea să consemneze cu amărăciune și ironie în manuscrisul Amintirilor sale episodul în care l-a avut în grijă pe Groza: „Sunt convins că sub tutela mea i-a mers mai bine lui Petru Groza decât mie sub regimul lui”.

Experiența frontului este dură, iar în luptele din Bucovina și Galiția împotriva rușilor este rănit, fiind pe punctul de a-și pierde un picior. Războiul lui Ilie Lazăr este unul absurd, în care, așa cum mărturisește, românii ardeleni sunt tratați rău de ofițerii maghiari, marginalizați și deplasați după 1916 cât mai departe de granița cu România pentru a nu dezerta. Și totuși, acest lucru se întâmplă.

În septembrie 1918, aflat în Ucraina împreună cu soldații săi, maramureșeanul dezertează și intră în Cernăuțiul aflat într-o continuă fierbere datorită bandelor de ucraineni ce terorizau orașul. Aici colaborează cu Sextil Pușcariu la preluarea orașului, asigurând stabilitatea până la intrarea Armatei Române. Ilie Lazăr rămâne în istoria acelor timpuri cu memorabila faptă de a fi omul care a arborat după 174 de ani steagul românesc pe clădirea primăriei.

Finalul fericit pentru români al anului 1918 îl aduce pe eroul nostru în postura de a fi participant în delegația Maramureșului la Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie, apoi de a face parte din delegația Ardealului care a dus actul unirii la București. Cu această ocazie, el are o audiență la Ion I.C. Brătianu, unde îi prezintă situația din Maramureș, cerându-i sprijinul armatei pentru a stopa jafurile bandelor de ucraineni asupra zonei.

Contribuția lui Ilie Lazăr la lupta pentru Marea Unire și rolul său important îl califică fără îndoială ca o personalitate ce trebuie redescoperită și revalorizată, în contextul anului 2018, dar și în cel al anilor care vor veni. Viața sa continuă cu o puternică implicare în activitatea politică a Partidului Național Român din Transilvania, apoi în cea a PNȚ, fiind un apropiat al lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod și devenind el însuși, la un moment dat, unul dintre liderii partidului.

„Cei 22 de ani de România Mare se pot caracteriza ca lupta pentru desființarea tradiției și a omeniei.” Așa descrie Ilie Lazăr atmosfera din viața politică interbelică, atât de idealizată astăzi de unii. Om educat și spirit liber, el asistă la tentațiile și derapajele societății românești spre totalitarism. Instaurarea dictaturii carliste, apoi a regimului legionar și a celui de dictatură militară antonesciană nu-i rămân indiferente; el protestează și luptă din răsputeri în fața totalitarismului și a absurdului său. Lazăr are curajul de a salva evrei din ghearele morții, fapt care, peste timp, avea să-i aducă recunoștința acestora. Trebuie spus că, în 1974, Ilie Lazăr, un artizan al României Mari, al Marii Uniri, nu primea nici o pensie de la statul comunist român. Statul Israel i-a oferit însă o pensie de 400 de lei. Era o modestă recunoaștere a faptului că, uneori, binele este răsplătit cu bine.

În a doua parte a vieții, Ilie Lazăr avea să fie condamnat de adversarii săi: Carol al II-lea îl trimite trei luni la mânăstirea Turnu, iar Antonescu, în lagărul de la Târgu-Jiu. După câțiva ani, odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, avea să înceapă ultima și cea mai grea experiență a sa: temnițele „lumii noi”.

 

Contrarevoluționar în democrația populară

Înființată în august 1948 prin Decretul nr. 221, Direcțiunea Generală a Securității Poporului devine principalul apărător și răspunzător în fața poporului „pentru apărarea cuceririlor democratice și asigurarea securității Republicii Populare Române contra uneltirilor dușmanilor din interior și exterior”, un imens și eficient organism de control și represiune menit să reașeze România în noile tipare ale dictaturii proletariatului. Aflat într-o permanentă desăvârșire, acest instrument al represiunii guvernamentale capătă mai multe titulaturi și forme de organizare, în special în perioada dintre 1948, anul înființării sale, până la decretele ce au vizat eliberarea deținuților condamnați din motive politice (767/1963, 176 și 411/1964). Totul cu scopul de a da îndeletnicire organelor de securitate, „singurele abilitate a instrumenta infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului”, și uriașului sistem carceral creat.

Ilie Lazăr, Iuliu Maniu, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Ion Mihalache, Gheorghe I. Brătianu, Ghiță Popp, Pantelimon Halippa și Ion Flueraş sunt doar o parte dintre cei care și-au asociat numele cu momentul de la 1918, făcând posibil marele vis al românilor, Marea Unire, și care, mai apoi, în democrația populară, au pierit sau și-au împuținat viața în temnițele comuniste.

Arestat în anul 1946 sub acuzația de trădare și eliberat ulterior, Ilie Lazăr cade victimă, alături de alți 11 membri ai Partidului Național Țărănesc, înscenării de la Tămădău. În ziua de 14 iulie 1947, este arestat și depus la Securitate, apoi mutat la Școala de Război, unde, în ziua de 11 noiembrie 1947, este condamnat de Tribunalul Militar Reg. II din București la 12 ani de temniță grea, cinci ani de degradare civică, confiscarea totală a averii și plata a 50 000 de lei reprezentând cheltuieli de judecată, în „Lotul Maniu”, pentru complot de trădare și încercare de trecere frauduloasă a frontierei.

În urma procesului, în ziua de 14 noiembrie, împreună cu o parte dintre cei condamnați în același proces, este transferat la Penitenciarul Galați, unde, conform Dicționarului penitenciarelor din România Comunistă. 1945-1967, coordonat de Andrei Muraru (Editura Polirom, Iași, 2008), au fost închiși sub un regim discriminatoriu și lipsiți de cele mai elementare drepturi prevăzute de regulament (vorbitor, corespondență, pachet), fapt pentru care Ilie Lazăr a devenit unul dintre cei mai frecvenți protestatari împotriva abuzurilor îndreptate asupra lor, atrăgându-și nenumărate pedepse (vezi Andrea Dobeș, Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006).

Pe 16 august 1951, alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Nicolae Carandino și alții, Ilie Lazăr ajunge în Penitenciarul Sighet. Aici, sub regimul de teroare și exterminare al lui Vasile Ciolpan (1950-1955), și-au aflat sfârșitul 53 de deținuți politici, dintr-un total de aproximativ 200 (vezi Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, „Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acțiune”, în Alexandru Raţiu et al., Memoria închisorii Sighet, ediţia a II-a, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2003, pp. 227-237), printre care Iuliu Maniu (februarie 1953), Constantin I.C. Brătianu (mai 1950), Gheorghe I. Brătianu (aprilie 1953), Constantin Argetoianu (februarie 1955), Mihail Manoilescu (decembrie 1950), episcopul greco-catolic de Oradea Valeriu Traian Frențiu (iulie 1952).

În septembrie 1953 ajunge din nou la București, în arestul Ministerului de Interne, unde rămâne până în martie 1955, perioadă în care este în permanență anchetat și de unde, împreună cu supraviețuitorii din „Lotul Maniu”, este adus la Râmnicu Sărat.

 

Închisoarea tăcerii

În iulie 1956, Ilie Lazăr ajunge la Penitenciarul Râmnicu Sărat, închisoare cu un regim de detenție de maximă severitate. Până la părăsirea acestuia, în anul 1959, îl are comandant pe Alexandru Vișinescu, cel care, în urma unui denunț formulat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc la data de 01.08.2013, se află în prezent la Penitenciarul Jilava, fiind condamnat la 20 de ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase (infracțiune contra omenirii) în formă continuată.

La Râmnicu Sărat, programul zilnic începea la ora 5.00 și se încheia la ora 22.00, timp în care deținuții erau obligați, sub o strictă supraveghere, să stea fie pe taburetul de 30 de centimetri din celulă, fie în picioare, cu fața spre vizetă, fiindu-le total interzisă sprijinirea sau așezarea pe pat.

Dar, dincolo de acestea, Râmnicu Sărat a întruchipat forma extremă a izolării de pe întreaga hartă a gulagului românesc. În cele 35 de monocelule ale penitenciarului, foamea, frigul, dar mai ales izolarea secerau, în liniște, vieți. Printre bătăi firave în ziduri, se auzeau din când în când voci disperate, care își strigau suferința. Două dintre cele mai auzite au fost cea a lui Ion Mihalache, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc, decedat în închisoare în martie 1963, și cea a lui Ilie Lazăr.

Aceste acte de curaj i-au adus lui Ilie Lazăr din partea administrației penitenciarului nenumărate „rapoarte” ce au atras după ele multe zile de izolare și suprimarea puținelor drepturi pe care le avea. Într-o „adeverință de caracterizare” întocmită de către Alexandru Vișinescu, acesta nota despre Ilie Lazăr: „În tot acest timp, a fost sancționat cu un total de 70 zile de izolare, dintre care 7 cu aplicarea lanțurilor la picioare” și că „pe tot timpul reținerii în penitenciar, a avut o comportare dușmănoasă față de personalul unității, cu insulte și amenințări, urmărind să-i intimideze prin trecutul său, cu scopul de a-și ușura regimul” (ACNSAS, Fond Penal, dosar 213, vol. 88, f. 36). Cu aceste recomandări, după aproape patru ani petrecuți în „Închisoarea tăcerii” și încă opt în regimul concentraționar românesc, aflat la expirarea pedepsei, Ilie Lazăr semnează declarația-tip prin care deținuților li se punea în vedere că la trecerea lor în libertate nu aveau voie să divulge nimic legat de ceea ce au văzut și auzit în locurile de deținere și de persoanele încarcerate.

 

Între două lumi

În anul 1950, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne se creează Direcția Unităților de Muncă. Conform declarației colonelului Ilie M. Bădică, primul şef al Direcţiei, aceasta „se ocupa cu deţinerea şi trierea la diferite munci a celor arestaţi de organele MAI, fără să fi fost judecaţi sau condamnaţi, ci numai în baza unei decizii a Ministerului de Interne, care îşi arogase dreptul de a deţine diferite elemente duşmănoase o perioadă de până la 5 ani” (cf. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 54, vol. 3, f. 60). Această nouă formă de deținere avea numele de „internare administrativă”. În urma unei astfel de decizii, lui Ilie Lazăr „i s-a fixat loc de muncă” pentru 72 de luni. Astfel, în loc să fie pus în libertate, în iulie 1959 ajunge la Colonia Culmea, una dintre „unitățile de muncă” aflate de-a lungul Canalului Dunăre – Marea Neagră, luând contact cu o nouă formă de reeducare: prin muncă forțată. Aşa-numitele unități nu erau altceva decât lagăre de muncă forțată, în care alimentația, norma și condițiile de muncă și de locuit, precum și bătaia, tortura, lipsa tratamentului medical au avut rolul de a extermina mii de deținuți politici (vezi Dan Mihai Țălnaru, „Periprava, o succesiune de morți paralele”, Observator cultural, nr. 696, octombrie 2013).

În aprilie 1960, Ilie Lazăr este transferat la unul dintre cele mai grele lagăre de muncă forțată, Formațiunea 0830 Periprava, aflată în Delta Dunării, pe grindul Letea, la 30 de kilometri de vărsarea brațului Chilia în Marea Neagră. Aici, la comanda lagărului, începând cu octombrie 1960 și până în septembrie 1963, s-a aflat maiorul Ion Ficior, rămas în amintirea deținuților drept un om de o severitate și o cruzime deosebite. Astăzi, colonelul (r.) Ioan Ficior a fost condamnat în primă instanță la pedeapsa de 20 de ani de închisoare, pentru infracțiunea de tratamente neomenoase, fiind trimis în judecată în data de 18 august 2014, în urma unui denunț formulat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

La Periprava, stuful și porumbul primeau mai multă atenție decât deținuții. Condițiile în care aceștia munceau, normele aberante în raport cu starea lor, lipsa hranei, a apei potabile, a medicamentelor și a asistenței medicale, supraaglomerarea din barăci, frigul și căldura excesivă, pedepsele, bătaia și relele tratamente menite să ducă la distrugerea lor fizică au făcut ca, în anii în care la conducerea coloniei s-a aflat Ion Ficior (1958-1963), la Periprava să-și găsească sfârșitul 103 deținuți contrarevoluționari.

În ziua de 9 mai 1964, după 17 ani petrecuți în temnițele și lagărele comuniste, Ilie Lazăr a părăsit colonia de muncă de la Periprava, fiind eliberat. Stabilit în Cluj-Napoca, a fost urmărit de Securitate până în ultima zi de viață. În dosarele de urmărire informativă întocmite de fosta Securitate, numărul matricol din perioada detenției, folosit în loc de nume, a fost preschimbat în „obiectivul Dinu”.

 

În loc de epilog

Prin aceste rânduri, dorința noastră a fost aceea de a cinsti încă o dată memoria acestui om al istoriei, un patriot român peste care a trecut tăvălugul represiunii comuniste și, prin el, pe toți cei care au înfruntat nedreptățile și prigoana, aruncați în închisori, în lagăre, în colonii de muncă sau, după anul 1964, în aziluri psihiatrice. Credem că fiecare dintre noi este dator sieși, dar și societății și mai ales tinerei generații să lupte împotriva ștergerii memoriei, oferindu-i adevărului o șansă în plus, fie că noi sau familiile noastre poartă sau nu cu sine rănile trecutului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe