Un joc cu măști: mizele reabilitărilor politice

Mioara Anton Publicat la: 20-12-2016

La aproape trei ani de la preluarea puterii, Ceaușescu surprindea, la fel ca predecesorul său, în decembrie 1961, prin organizarea unei mult prea frumoase plenare. Istoria partidului se rescria încă o dată la scenă deschisă în aprilie 1968, iar cetățenii nu numai că erau invitați să asiste la această reprezentație, dar deveneau și judecători ai cumplitelor fapte care se petrecuseră în culisele puterii.

 

Spectacolul reabilitărilor, încurajarea vocilor celor oprimați, recuperarea figurilor marcante ale partidului anunțau scrierea unei noi pagini din istoria comunismului românesc. Informații compromițătoare referitoare la abuzurile Ministerului de Interne, în special ale lui Alexandru Drăghici, au fost adunate cu răbdare și așezate în dosarul acuzării. Aprilie 1968 a făcut trecerea de la formula lui Gheorghiu-Dej din 1956, „nu avem pe nimeni de reabilitat post-mortem”, la cea a lui N. Ceaușescu, „avem și noi pe cineva să reabilităm”. Scrisorile adresate puterii pe parcursul lui 1968 reflectă într-un registru aparte strategiile de legitimare ale noii conduceri. Nu este numai o damnatio memoriae, dar asistăm și la construirea unei identități prin care se dorea despărțirea explicită de un trecut compromițător.

Oamenii au privit cu nedumerire, încrezători, alteori sceptici, noile schimbări care anunțau rescrierea istoriei zbuciumate a partidului. Publicarea în presă a hotărârii referitoare la reabilitarea unor activiști de partid, precum și dezbaterile organizate cu toate adunările activului de partid din întreaga țară i-au încurajat pe cei care se considerau victime să ceară reevaluarea situației lor și îndreptarea abuzurilor. Încurajați de dezvăluirile publice, oamenii au fost tentați să creadă că plenara era începutul unui proces de reformare a partidului prin înlăturarea celor care patronaseră abuzurile împreună cu Gheorghiu-Dej.

Dar nu toți s-au lăsat înșelați de lupta pentru „triumful adevărului și dreptății”. Scepticul Petre Nicolae, consilier al Secretariatului CAER de la Moscova, adresa, la 7 mai 1968, o scrisoare lui Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol și Chivu Stoica, cerându-le să renunțe la funcții, să-și recunoască public greșelile și încălcarea normelor statutare. Calitatea de comuniști și vechi membri ai partidului îi obliga la un gest de onoare: „Ați lucrat atâta timp alături de Gh. Gheorghiu-Dej, de Al. Drăghici. În acest timp ați participat la toate congresele partidului, la toate ședințele Biroului Politic. De ce, tovarăși, nu ați ridicat atunci aceste probleme la care vă referiți acum și la care se referă Hotărârea Plenarei? Acest «de ce» mi se amplifică în minte și nu-i pot găsi un răspuns. Nu pot!”. Frământat de „nedumeriri substanțiale” și „emoții contradictorii”, Petre Nicolae considera că acestea puteau fi clarificate numai de liderul partidului. Și pentru că îndoiala sa privind culpele celor din conducerea partidului nu era singulară, Petre Nicolae cerea publicarea scrisorii în Scînteia, pentru a arăta că masa membrilor de partid nu accepta limitarea vinovățiilor și dorea dezbaterea publică a tuturor greșelilor. Dar noua conducere a ales să ignore semnele de întrebare referitoare la fondul reabilitărilor politice și nu a dat curs semnalelor critice care veneau de jos. Nu știm, de asemenea, dacă în urma acestui demers îndrăzneț Petre Nicolae și-a mai păstrat funcția în secretariatul CAER.

 

Rescrierea biografiilor

Avalanșa de cereri și autobiografii a avut ca rezultat dezvoltarea unui impresionant mecanism de verificare a informațiilor. Securitatea, partidul și justiția au furnizat noi dosare de cadre în care se regăseau autobiografiile petenților, evoluția proceselor, a sentințelor judecătorești, declarații ale martorilor etc. Abuzurile Securității au fost subiectul predilect al cererilor de reabilitare.

În lumina plenarei din aprilie 1968, foștii membri ai partidului care cereau să fie reabilitați și-au construit biografii ireproșabile. Ei doreau să li se recunoască stagiile din ilegalitate, să fie reprimiți în structurile de partid și de stat, să li se recunoască vechimea profesională și să obțină beneficii explicite (pensii, case, acordarea unor grade superioare în cazul celor proveniți din aparatul MAI sau al Apărării). Petenții au insistat asupra situațiilor care au condus la marginalizare, arestare sau excludere, fiind indicată de cele mai multe ori existența unei conspirații. Ilegalistul Gavril Birtaș, care fusese exclus din partid în 1941 pentru „purtare trădătoare”, sancțiune care nu fusese ridicată, în ciuda demersurilor sale repetate, revenea în aprilie 1968 cu o nouă cerere, prin care solicita să-i fie clarificată situația în partid: „Dumneavoastră nu mă cunoașteți personal din timpul ilegalității, dar foarte mulți vechi activiști mă cunosc. Știu ce am lucrat și ce am făcut (…). Am luptat pentru partid, pentru construirea socialismului și voi lupta până voi trăi”. Într-un registru asemănător s-a înscris și cererea lui Bellu Zilber, una dintre figurile cele mai importante ale dramei procesului Pătrășcanu, care îi solicita lui Ceaușescu primirea în audiență pentru a-i expune personal „probleme de natură strict confidențială”. Secretarul general nu a dat curs demersului lui Zilber și a însemnat sec pe scrisoare: „Nu”.

Una dintre cele mai emoționante scrisori a venit din partea Victoriei Sârbu, fosta „tehnică” a lui Ștefan Foriș, care fusese condamnată în procesul Pătrășcanu la șase ani de închisoare: „Nu voi uita niciodată momentul de la proces când Pătrășcanu a strigat de lângă mine: «Minciuni, toate sunt numai minciuni! Șapte ani de anchetă! Rușine să vă fie! Nu aveți dreptul! Lăsați-mă să plec!» și a scuipat din neputința de a-și exprima altfel disprețul și repulsia pentru tot ce se petrecea”. După plenara din aprilie 1968, Victoria Sârbu își exprima recunoștința pentru reabilitarea memoriei vechii gărzi, convinsă fiind că un astfel de gest echivala cu o reabilitare a partidului.

O scrisoare asemănătoare adresa și Elena Pătrășcanu, pentru care actul reparator era o dovadă că suferințele lor nu fuseseră zadarnice, iar generațiile viitoare aveau să fie ferite de întâmplări tragice asemănătoare. Pentru reabilitarea lui Marcel Pauker i-au mulțumit lui Ceaușescu Tatiana Brătescu și Vlad Pauker, care aduceau însă și o precizare referitoare la contextul asasinării lui Ștefan Foriș: „Acum 10-12 ani, mama noastră, Ana Pauker, ne-a relatat în câteva rânduri că nu este convinsă de vinovăția lui Ștefan Foriș. Despre uciderea lui, ea a aflat în ziua următoare săvârșirii asasinatului și, revoltată, a protestat imediat pe lângă Gheorghiu-Dej, declarând că Foriș trebuia judecat”. De asemenea, Harry Brauner și Lena Constante, la rândul lor actori în procesul Pătrășcanu, își exprimau recunoștința pentru actul de justiție și dreptate înfăptuit prin plenara din aprilie: „Suntem fericiți de reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, pe care l-am cunoscut atât de bine și ne bucurăm de hotărârea luată de plenară de a reabilita și pe cei implicați în proces”.

 

Dubla măsură

De limitele procesului de reabilitare s-a lovit fostul episcop greco-catolic Alexandru Todea, care, într-o scrisoare adresată lui Ceaușescu la 27 aprilie 1968, constata cu „durere, amărăciune și dezgust” că procesul de reabilitare nu schimbase cu nimic atitudinea autorităților față de cazul său: „Aș dori să am posibilitatea să expun argumentele unei persoane competente, să se constate dacă procedura față de mine cadrează sau nu cu directivele juridice al căror spirit este ca «niciodată să nu se mai repete abuzuri și acte samavolnice»”. Ceea ce nu știa Alexandru Todea era că plenara nu își propusese să reconsidere șirul proceselor politice organizate în România după 1947, ceea ce însemna că foștii deținuți politici rămâneau într-o zonă de nesiguranță.

Într-o situație asemănătoare s-a aflat și George Cocea, fondator al Conservatorului Pro-Arte din București (1935), profesor la Academia de Muzică, angajat, din 1951, violoncelist maestru la Orchestra Simfonică a Cinematografiei. Evenimentele din Ungaria, din toamna lui 1956, l-au făcut să creadă că era posibilă o schimbare de regim politic și în România. „Afirmațiile dușmănoase” la adresa partidului i-au adus în 1957 o condamnare de cinci ani de închisoare corecțională. În 1968, în memoriul adresat partidului, prin care cerea reabilitarea, George Cocea se considera victima unei conspirații evreiești. Comisia de control nu a reținut motivele invocate de violoncelist, ci numai „manifestările dușmănoase” pentru care fusese condamnat. În consecință, s-a hotărât că nu era cazul să se introducă recurs în supraveghere.

Nici pentru Anton Moisescu, vechi membru de partid și președinte al Băncii de Stat în anii ’50, procesul reabilitărilor nu adusese nimic bun. Într-o scrisoare adresată lui Ceaușescu, Anton Moisescu arăta că demascarea înscenării care dusese la lichidarea lui Pătrășcanu fusese primită cu neîncredere în partid, ceea ce explica și marginalizarea sa. Din 1969, Anton Moisescu nu s-a mai regăsit pe lista membrilor CC al PCR. Fără să o spună direct, fostul ilegalist era profund dezamăgit de limitele normalizării vieții de partid: „Nu m-am așteptat că această sinceritate și încredere o voi plăti și încă așa de curând, cu neîncredere și scoaterea mea din forul de conducere al partidului. Eram atât de dornic să devin cât mai util partidului nostru, să pun la dispoziție toată experiența celor 40 de ani de activitate comunistă și tot ce am mai bun în mine, ca acum să constat cu amărăciune că aceste sentimente sincere nu au fost înțelese, pentru că probabil au fost răstălmăcite cu totul pe dos de unele elemente interesate”.

La un an de la anunțul public al reabilitărilor, continuau să existe voci nedumerite de graba cu care liderii partidului se despărțeau de un trecut compromițător. Organizarea celui de-al X-lea Congres al partidului, în august 1969, a fost un bun prilej folosit de oamenii obișnuiți pentru a semnala disfuncționalitățile puterii (permanentizarea privilegiilor nomenclaturii, favorizarea anumitor categorii sociale, abuzurile funcționarilor de partid și de stat). O astfel de scrisoare, semnată de „un grup de tineri ploieșteni”, era adresată conducerii partidului la 6 august 1969. Printre sugestiile referitoare la îmbunătățirea activității partidului în teritoriu se regăsea și critica dezavuării publice a fostului lider al partidului, Gheorghiu-Dej. Considerat de autorii scrisorii un simbol al istoriei partidului, aceștia se întrebau unde fuseseră ceilalți membri ai partidului atunci când fuseseră comise ilegalitățile pentru care era condamnat public numai primul secretar, iar memoria sa era ștearsă din istoria partidului: „Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost secretar al Partidului Comunist, și nu dictator, avea tovarăși cu care lucra, exista o Comisie Centrală de revizie. Ceilalți membri ai Comitetului Central unde erau și ce făceau? Nu răspundeau colectiv? Problema importantă nu este aceasta, deși noi nu ne putem lămuri, pentru că, desigur, multe lucruri nu le cunoaștem, ci alta: ce garanție există că în viitor nu se vor mai repeta astfel de lucruri?”.

Partidul nu greșea însă niciodată, iar vocile victimelor represiunii au fost folosite pentru a imacula un trecut tenebros. Erau ocultate vinile fictive, conspirațiile imaginare, crimele împotriva partidului, care făcuseră parte din arsenalul acuzațiilor. Procesul reabilitărilor a însemnat rescrierea istoriei partidului din perspectiva impusă de Ceaușescu. Răfuielile subterane au condus la înlăturarea gărzii dejiste și la subordonarea aparatului de partid voinței secretarului general.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe