Grigore T. Popa – medic pe frontul Primului Război Mondial

Richard Constantinescu Publicat la: 20-12-2016

În urmă cu un secol medicinistul Grigore T. Popa (1892-1948) pleca la război. A îngrijit răniții, dar s-a îngrijit și de scris. A ținut un jurnal, dar a și transpus experiența acelei conflagrații în literatură. Nuvelele pe care le-a publicat în revista pe care a coordonat-o, Însemnări ieșene, le-a semnat cu pseudonimul Paul Gore sau cu inițialele P.Gr. „Şirul meu de însemnări are o înfățișare stranie, căci scriu despre război în timpul războiului”, scria în textul numit „Fragment” (Însemnări ieșene, an I, nr. 10, 15 mai, p. 536).

 

Începuse războiul. În anul 1916 s-a decretat mobilizarea. Tânărul Grigore Popa avea gradul de „Medic sublocotenent”. Jumătate de an a funcționat ca medic de batalion, câte trei luni, la Compania IV Sanitară – sub comanda prof. Mihai Manicatide și la Compania I Sanitară – sub comanda prof. Iacob Iacobovici. Următoarele cinci luni a fost repartizat la Regimentul 7 Vânători, dirijat de colonelul Constantin Paulian, iar restul campaniei l-a făcut la Regimentul 24 Infanterie Tecuci, păstorit de locotenentul Bădulescu, de unde s-a și demobilizat. La finalul războiului, în documentele Ministerului de Război – Inspectoratul Tehnic Sanitar, Grigore T. Popa era înregistrat cu gradul de „Medic locotenent în rezervă”, la Ambulanța Diviziei a 35-a.

Şi-a luat rămas bun de la Florica, iubita sa, și de la părinți, apoi a plecat împreună cu diverși colegi pe front. Aici a „putut înțelege altfel rostul vieții” (Dr. Gr. T. Popa, Din viața universitară… Amintiri, critici și propuneri, Atelierele „Adeverul” S.A., București, 1923, p. 5). Frontul, cu toate ale lui, oferea un spectacol al umanului pe care numai acolo și în acele teribile momente avea să-l cunoască.

În frig, printre explozii și oameni sfârtecați, nota tot ce trăia în fiecare zi. Contrazicea dictonul inter arma silent musae și aduna zeci și sute de pagini, cu scrisu-i mărunt, în jurnalul său de campanie. Îi împărtășea Floricăi toate trăirile sale. De fiecare dată când o putea face, îi trimitea scrisori. Chiar dacă îi era greu uneori și multe lucruri i se păreau absurde, el, care respecta și admira atât de mult haina militară, spunea: „Eu să-mi fac datoria și s-o fac fără discuție”. Un coleg de-al său reflecta la rostul prezenței lor pe front: „Ce fac medicii la războiul acesta? (...) Eram puși să culegem roadele tranșeelor. Să scoatem din trupurile sfâșiate de grenade și obuze, din carnea amestecată cu țărâna și glodul șanțurilor, altă viață, bună pentru alte șanțuri. Am făcut să tacă în noi rostul unei vieți întregi închinate grijii de a păzi pe alții de boli și am ajutat la cel mai crunt măcel al atâtor mii de vieți tinere, din care numai noi știm câte și cum au ieșit. Am ajutat idealul național ca medici, ca ostași și ca români” (Dr. Ştefănescu-Galați, 1916-1918. Amintiri din războiu, Editura „Viața Românească”, Iași, 1921, p. 240).

„Tabăra s-a întins repede; oamenii s-au grupat pe companii. Se așezară santinele și se întinseră câteva corturi. Soldații și-au aprins focuri. Într-un ceas se liniști totul, rămânând să vegheze, nesigur, câteva pâlpâiri trecătoare peste cărbunii somnoroși. Pe câte un mănunchi de frunze, greblate cu degetele, fiecare își rezemase trupul ostenit. Primul somn a fost foarte adânc și nimeni n-a simțit frigul pe sub coaste și n-a auzit ropotul de împușcături, ce se iscase într-un timp” (Paul Gore, „Moș Vrânceanu”, în Însemnări ieșene, an. I, vol. I, nr. 12, 15 iun. 1936, p. 688).

Era spre dimineață și doctorul batalionului, încălzindu-se la o cană de ceai, se întreținea cu un soldat trecut de-a doua tinerețe. Unii se treziseră, alții încă mai dormeau, dar ei se porniseră la vorbă. Discuția îl tulbură pe bătrânul oștean. Întrebările tânărului doctor îi luaseră zâmbetul ce-l purta mereu. Îngrijorarea-i cuprinse întreaga ființă și îl făcu să se gândească cu frică la ce va fi...

„– Ia aminteșteți, moș Vrâncene, ai făcut cuiva rău în viața dumitale?

Soldatul își tulbură limpeziciunea trăsăturilor, își frecă palmele de șolduri de parcă ar fi fost jilav pe mâini; apoi întinse degetele înspre foc și nu știa ce să răspundă.

– Hăn’ dă... apăi io știu?!... ca omu, oi și făcut șî io... da Dumnezău mai iartî, cî El îi bun șî milostiv.

– Iartă, moș Vrâncene; multe iartă și nu mai ține seamă; dar oare și păcatul sângelui?

– Aista-i pacat greu... șel mai greu!.. da eu știu?!... dacî omu sî căești șî credi, Dumnezău iartî șî pi șel mai păcătos... Așa îi la Ivanghelii... Şî pi Cain... el n-o omorât?!... șî încî frati... ei, da’ l-o iertat. Parcî cini-i bucuros?! sî vedi c-așa-i sî cìi... pacatili-s pi oamini...

– Moș Vrâncene, da noi ăștia ascunși prin văgăuni și prin păduri, stând la pândă cu puști și cu grenade ca să ucidem oameni, nu cumva facem și noi un păcat, păcatul sângelui?

– Hei, poi noi ucidim inimiși!...

– Şi inamicul nu-i tot om? Nu grăiește și el o limbă, nu se-nchină și el la un Dumnezeu?

– Ba îi om șî el, sî-nțăleji; hmm... mai rămâni vorbî? Da vez’ cî s-o-nrăit lumea. Ş-acolo la Ivanghelii încî spuni cî la o vremi di-apoi ar s-ajungî sî sî sfâșâi om pi om ca hiarâli. Sî vedi cî s-o aprochiet” (Ibidem, pp. 691-692).

Discuția se întețea și Grigore descoperea în vorbele lui moș Vrânceanu o înțelepciune pe care n-o găsea la cei ce-și dădeau aere de mari învățați prin Iași:

„– Moș Vrîncene, dar dacă ai fi dumneata unul din cei mari, mari de tot, care hotărăsc să se facă război ori să nu se facă; dacă ai fi, să zicem, rege, ai porni vreodată război?

– Ei... dac-aș rămâni io cu mintea asta cari o am, Doami ferești, n-aș fași una ca asta. Păzascî Maica Precista, da așeea-s oamini blastamaț cari înșep nelejiuirili; ìi nu-s di vinî, așa-s ìi condamnaț di la Dumnezău. Câtî lumi sufărî șî sî prăpădești, cât sânji sî varsî!... șî când curji sânjili din vina omului, mari urjii șî pedeapsî sî pregătești” (Ibidem, p. 693).

Ideile fluturate de tinerii săi prieteni păleau în fața adevărurilor profunde rostite în acea dimineață care se înfiripa.

„– Atunci cei cari fac război sunt vinovați tare?

– Vinovaț, sî-nțăleji, cî duc lumea la peiri; da șî noi suntem vinovaț cî ni ducim. Toatî lumea-i vinovatî. Da’ omu-șî-nchipui cî și fași, fași el, șî mai marii cred cî-s chiar stapânii lumii; da’ ìi sărașii nu-s stăpâni pi capu lor. Așa vre Dumnezău sî ni cerci șî sî ni arati din timp în timp cî toati sunt în puterea Lui (Idem).

Ceilalți camarazi începeau să se trezească. O nouă zi de front începea.

Se auzea că la vecinii din Est erau mari tulburări. Veștile ajungeau la ei prin surse diverse. Unii se bucurau, alții erau îngrijorați. Revoluția din Rusia avea ecouri nebănuite. Soldații ruși îi îndemnau pe români să nu mai lupte pentru capitaliști. Era mijlocul lunii ianuarie a anului 1918. Rușii cântau și, în bucuria lor, soldații români nu știau ce să înțeleagă. Le spuneau că „herman’ dușman mai mititel dicât boieri” și rosteau des cuvântul „democrație”.

„Dacă moare un om, chiar atunci când ți-a fost dușman și chiar de l-ai urât cu cea din urmă răutate, se stinge în tine o făclie și simți că se zbate în sufletu-ți ușurat de-o grijă, tainica înfiorare a nopții veșnice. Şi chiar de nu-l prea plângi pe el, te plângi în soarta lui pe tine, căci toți avem în noi ceva la fel, amenințat deopotrivă. Dar dacă moare sub ochii tăi o epocă întreagă? Într-un fel sau altul purtăm pecetea vremii noastre, și atunci când o urâm și atunci când ea ne face să suferim și foarte ades ne e greu, cumplit de greu să renunțăm la suferința în contra căreia ne plângem și pentru risipirea căreia lucrăm mereu. Şi cu toată părerea de rău, care știm că vine, ca îndemnați de un demon, dăm totdeauna cu piciorul în ce ne stă înainte, așteptând cu lăcomie să vină altceva... altceva care totuși nu-i cum vrem noi.

Aveam astfel senzația dibuită, fără hotărnicire, că de acum se duce tot ce a fost și-mi părea rău că or să piară atâtea câte sunt; dar neputând să scape frunza codrului de brumă, omul trist visează mai departe, cu gândul la mugurii din primăvară” (Paul Gore, „Rătăciri. Episod de război: rușii la Grozești”, în Însemnări ieșene, an. I, vol. II, nr. 21, 1 nov. 1936, p. 322).

Astfel de refecții îi provocară întâlnirea cu soldații ruși. Mult s-a gândit la cum va evolua revoluția... Jurnalul la care scria zilnic era martor al frământărilor sale. El, tânărul „sentimental și patriot”, cum era văzut de cei din jur, asista înspăimântat la scene pe care nu le înțelegea. Oameni blânzi scoteau deodată monștri din străfundurile lor. Citise cărți întregi de istorie. Ce-i era dat să vadă cu ochii lui depășea și cele mai întunecate pagini.

„Îmi dam seama că am trăit o vreme îndelungată cu erorile altora pe care le spoream și eu, și că în mine răsuna un trecut neaprofundat, în contradicție cu prezentul. Dar aceste constatări mă dureau tare și tot nu îndrăzneam să duc judecata până la capăt” (Paul Gore, „Abisul”, în Însemnări ieșene, an. I, vol. II, nr. 24, 15 dec. 1936, p. 489).

Plecase cu elan la război și unele acțiuni ale armatei îi dădeau speranțe. Dar mișcările frontului se schimbară și ajunsese să mediteze la sensul tuturor operațiunilor ce se derulau. Spera că, indiferent de evoluția situației, românii vor învinge. Orice înfrângere îl afecta și dacă îl încerca îndoiala, ceva din interior îi șoptea despre un „sfârșit strălucitor”. Slăbise, și în nopțile de liniște, când răniții, printre gemete și dureri, încercau să-și cheme somnul, la lumina lămpii citea și așternea în caiet zbaterile gândurilor. „Dacă am deprinde mintea noastră să nu judece numai ce vine dinafară, ci tot atâta și îndemnurile dinăuntru și să le judece cu aceeași măsură, am intra în altă specie și s-ar deschide o nouă epocă” (Ibidem, p. 490).

În momentele de răgaz avea discuții cu ofițerii superiori, oameni care vedeau lucrurile într-un mod care lui nu i se părea drept. Intra adesea în polemici lungi și renunța să-i mai combată. Nopțile se frământa și confrunta toate convingerile lui cu realitatea. Concluzia sa: „...temelia actuală a vieții de stat e o minciună cutremurătoare” (Paul Gore, „Sub impresia focului. 13 iulie 1917”, în Însemnări ieșene, an. III, vol. VI, nr. 4, 1 apr. 1938, p. 75).

Când lipsurile și înfrângerile îi copleșeau, soldații români nu-și pierdeau speranța. Şi aceasta se datora în mare măsură și „împrejurării că în cele mai grele clipe de deznădejde, oamenii din tranșee și-au putut făuri un idol, căruia să i se supună orbește. Acel idol a fost Averescu” (P.Gr, „Mareșalul Averescu”, în Însemnări ieșene, an. III, vol. VIII, nr. 11, 1 nov. 1938, p. 334).

Aflați la Onești, în 1917, într-un moment de liniște, când batalionul se afla în repaus o săptămână, primiră vizita celei care reprezenta „Regina idealului național”. La peste două decenii de la întâlnirea cu Regina Maria, Grigore T. Popa scria: „Nesiguranță pretutindeni, lipsuri, boală și foamete. Speranțele nu erau încă pierdute, deși aveam presiune germană, iar în spate era anarhie rusească. În această atmosferă s-a auzit într-o zi exclamația tuturor, pornită nu se știe bine dincotro: «A venit Regina Maria!». Într-adevăr venise. A intrat prin toate bărăcile exantematicilor, s-a interesat de rufăria oștenilor și a schimbat câte o vorbă cu mai fiecare soldat întâlnit în cale. Într-o magazie de scânduri, pe mese improvizate, rămase cu lemnul gol, ofițerii au luat masa cu Regina. Buna dispoziție revenise. Totul era sărăcăcios și din lipsă, dar nădejdea sclipea din ochii tuturor. Nu s-au ținut toasturi, nu s-a făcut vorbărie, dar din când în când se auzea în munți bombardamentul, ca un tunet care vestește ploaie cu grindină. Mulți din cei care au sărutat atunci mâna Reginei, au fost peste trei zile îmbrățișați de pământul rece” (Grigore T. Popa, „Regina Maria”, în Însemnări ieșene, an. III, vol. VII, nr. 8, 1 aug. 1938, p. I).

Pe Florica o purta în inimă mereu. Nu conteneau să-și scrie unul altuia. Imediat după ce primise o scrisoare de la ea îi și răspunse: „Te lauzi că o să te întreci cu mine în anatomie și Farabeuf. Foarte frumos, îți dă mâna. Eu de, nu pot să afirm cu siguranță că te-oi bate. Tot ce caut e ca să mă pot ține cât mai aproape de tine. Şi dacă ar fi alte împrejurări poate aș reuși. În tot cazul am citit vreo sută de pagini din Testut. Şi nu citit, ci învățat perfect. Cred că tot e bine. Nu? A! M-am apucat să citesc pe Kant. Ştii că nu e chiar așa «pivniță întunecoasă în care te cobori de la lumină», precum pretinde vulgul, ci e tocmai pe dos, cum spune Goethe: «E lumea de care te apropii după ce ai ieșit dintr-o grotă întunecoasă»”.

Nici nu terminase de scris și era anunțat că îi fusese adus pe targă un rănit „palid ca floarea de corn, un rest de suflet zbătându-se în risipirea ultimelor picături de sânge” care-l privea cu speranță și-l implora. Nu voia să moară. Așa erau cu sutele. Şi câteodată numai într-o singură zi se făceau zeci de amputații, trepanații și se extrăgeau mulțime de gloanțe „din carnea sfâșiată a răniților” (Paul Gore, „Sub impresia focului. Stam cu noaptea față-n față”, în Însemnări ieșene, an. III, vol. VIII, nr. 10, 1 oct. 1938, p. 45). Curgeau ambulanțe, căruțe și camionete. „Nu se descărca bine una și alta îi lua locul. Gemetele se perindau fără cruțare și plânsul nu se mai sfârșea. Mâini rupte, picioare sfărâmate, trupuri nemișcate defilau târâte de sanitarii istoviți. Răcnetele umpleau urechile amețite; sângele mânjise tărgile, ambulanțele și stropise pietrișul scărilor. Sălile păstrau un ecou de tristețe permanentă, alcătuită din pași târâți, din oftări repetate, din gemete și suspinuri. O perdea amețitoare se întindea pe toate privirile, un chin fără pereche se așternea peste suflete. Unii erau în inconștiență, articulau cuvinte fără șir, continuau lupta în letargie, se răcăduiau la un dușman imaginar, chemau nume scumpe și-și împrăștiau privirile pierdute. Alții erau speriați, cu fața vultuoasă, zăpăciți de focuri; tremurau de durerea rănilor și se uitau spăimântați la pansamentele roșii de sânge. Erau și mulți liniștiți, resemnați; bucuroși că viața li s-a mai lăsat o clipă, se așezau greoi pe spinarea timpului, fără plânset, fără ocară, fără blestem. Sălile ghiftuite cu trupuri sângerate, aveau un aspect de morgă vie sau de abator rău îngrijit” (Paul Gore, „Înțelesul morții. Film”, în Însemnări ieșene, an. IV, vol. IX, nr. 9, 1 sept. 1939, p. 428). Împreună cu alți doctori și cu asistenții, Grigore Popa, medicul batalionului, îi ajuta pe cei răniți cu tot ce se pricepea. După ce-i opera, le pansa rănile și stătea alături de ei când suferința-i copleșea. Îi îmbărbăta cum nimeni altcineva nu reușea să o facă.

Moartea îi producea o „zguduire prelungă”. Multe dintre acele „glasuri scumpe s-au stins pentru a da glas pământului. Atâta floare românească s-a culcat sub rădăcinile din care alte flori vor crește” (Ibidem, p. 429).

În asemenea circumstanțe, imaginea despre om, dar mai ales despre omul interior, era o construcție continuă și mereu nouă. Dramele acelor oameni, ale familiilor lor, problemele pe care le întâlnea în fiecare loc în care ajungea, mentalitățile diverse, modul perfid în care acționau unii erau analizate și căutate explicații pentru fiecare faptă ce-i părea răsturnată în fața valorilor sale. Simțea că el trebuie să fie acela care să mărturisească în numele acelora cărora nu le fuseseră descoperite unele adevăruri. „Sentimentele de până atunci, se subțiară într-un văl ușor ca spuma și îmi înmuguri în suflet, ca pe un câmp nou, o nouă credință: eu trebuie să contribui la lămurirea altora, punându-le înainte tabloul rătăcirii. Vremea trăită trebuie să-și dea roadele și adevărul unei vieți crunte, încurcată în erori, poate trezi în alte generații înțelegeri pe care noi nu le-am avut” (Paul Gore, „Sub impresia focului. Decepții”, în Însemnări ieșene, an. III, vol. VII, nr. 8, 1 aug. 1938, pp. 205-206).

Înțelegea mărturisirea și prin onoare, modestie, jertfă și omenie. „Trebuie restabilită omenia printre oameni și asigurată în viitor. Asta e o sarcină vrednică de apostolii creștinismului (Ibidem, p. 210).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe