Pierre Loti și Carmen Sylva – o poveste cu parfum de Belle Époque

Simona Preda Publicat la: 20-12-2016

„În decursul vieții mele rătăcitoare, mi s-a întâmplat odată să mă opresc într-un castel fermecat, la o zână”, își începe Pierre Loti scrierea sa intitulată Carmen Sylva (1887) și, odată cu ea, pare să se contureze și publicistic una dintre cele mai frumoase și mai sofisticate relații dintre un scriitor francez și o regină a României. Astfel, o frumusețe din Belle Époque și un dandy călător pe mare devin protagoniștii unei povești și ai unei prietenii cunoscute, menționate deseori, uneori greșit judecate și mai ales puțin apreciate, care merita din plin să fie reevaluată.

 

În volumul În jurul Exilatei la Sinaia, București, Veneția, semnat de Alain Quella-Villéger (Editura Vremea, 2016), autorul propune o interpretare cu mai mult pragmatism, pe baza corespondențelor, a fotografiilor, inclusiv a jurnalului intim al lui Loti, a tuturor surselor existente referitoare la relația dintre cei doi, iar dialogul este pentru prima dată restituit și reconstituit. Miza lucrării este reevaluarea acestei legături, precum și depășirea idealizării care a plasat relația fie deasupra conjuncturilor mondene, fie a celor politice ale momentului. Într-un demers admirabil, autorul prezintă onest și echidistant sursele, propune o abordare cronologică a scrisorilor și încearcă o reconstituire a dialogului franco-prusac și a poveștii. Parcursurile și ecourile relației sunt analizate atât din perspectivă literară, cât și sentimentală și diplomatică. Chestiunea care se ridică ține de prevalența unei perspective anume față de alta, dar și de interpretarea unor resorturi ce țin de contextul politic al momentului.

Despre relația dintre cei doi se găsesc multe referințe la Lefèvre, Stern (care publică o parte dintre scrisori în 1931), Scheffer, Nicolae Șerban și Gabriel Badea-Păun. În prezentul volum, Alain Quella-Villéger reunește și aceste texte, elaborând o istorie a relației în trei acte – Sinaia, București, Veneția – și reconstituind portretele celor doi, o cronologie a relației, colaborările lor literare, prietenii din România, mizele acestei prietenii. Apoi, publică textele „Carmen Sylva de Loti” (1887), „Exilata” (1890), corespondența dintre cei doi, sursele și bibliografia subiectului.

Biograful lui Carmen Sylva, Gabriel Badea-Păun, istoricul care semnează și prefața acestui volum și care are un aport considerabil în publicarea prezentei ediții românești, consideră că, în „spatele scriitoarei de succes, se ascundea de fapt o femeie tristă, adesea deprimată, aproape străină de soț, de familie și de supuși” (Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României, Editura Humanitas, 2012, p. 13). Chiar Gabriel Badea-Păun îi consacră acestei relații un capitol din biografia dedicată reginei („Începutul unei prietenii celebre”, p. 167); prin urmare, biograful nu minimalizează rolul și influența pe care scriitorul francez le-a avut asupra Elisabetei. Mai mult, acesta îl susține pe Quella-Villéger în tot acest demers publicistic, punându-i la dispoziție din corespondența celor doi copiile originalelor aflate la București. La rândul său, Nicolae Șerban, primul biograf al lui Loti, profesor la Universitatea din Iași în perioada interbelică, pledează direct pentru o love story platonică („Inimile lor s-au înțeles mai bine decât spiritele lor”), iar în scrisorile adresate de scriitor reginei el vede „pagini de dragoste profundă” (p. 20) și aduce ca argument citate din Jurnalul lui Loti („M-am atașat de regină de zece ori mai mult ca înainte, o iubesc cu afecțiunea cea mai reală, mai omenească și în același timp cea mai respectuoasă”, p. 21).

Protagoniștii Pierre Loti și Carmen Sylva se întâlnesc și pe tărâm literar, datorită unei traduceri. Elena Văcărescu, devenită domnișoara de onoare a reginei, îi trimite lui Loti traducerea franceză a poeziei Iehovah, scrisă de Carmen Sylva. „Totul este frumos, iar mai multe pasaje sunt absolut superbe, surprinzătoare, sublime. Aș vrea să îmi exprim lui Carmen Sylva admirația” (Gabriel Badea-Păun, op. cit., p. 170). Pasajul există la Léopold Stern (Carmen Sylva et Pierre Loti, une amitié littéraire, Grasset, Paris, 1931, pp. 11-12), care va afirma întotdeauna că pe cei doi i-a unit „o prietenie pură și dezinteresată”. La puțin timp după aceea, Pierre Loti îi trimite romanul său, Pescarul din Islanda, cu o dedicație extrem de călduroasă. A fost o întâlnire magică, între două suflete de elită, după cum afirmă Stern, care adaugă: „Erau destinați fatalmente să se cunoască și să se aprecieze” (Quella-Villéger, op. cit., p. 12), întrucât, afirmă autorul, amândoi erau, fiecare în felul său, căutători neobosiți ai unui ideal himeric, iar scriitorul visa regine ca un copil căruia îi plac poveștile cu zâne. Quella-Villéger speculează că „amândoi aveau nevoie unul de celălalt”, dar el a rămas „un dandy călător”, pe când ea va deveni curând o „exilată”, o divă regală dintr-un sfârșit de secol, celebră și celebrată.

Relația a stârnit însă și controverse. Edmond de Goncourt îl califică pe Loti ca fiind „un valet al reginei României”, iar în decursul anului 1888 apar primele speculații legate de presupusa lui homosexualitate (Scheffer, secretar al reginei, îl va așeza pe Loti în categoria ființelor cu „sexualitate nedecisă”), dar acest aspect (Loti devine la un moment dat și tată) nu pare să influențeze legătura dintre el și regină.

 

Actul I: Sinaia, 1887

„Marea mea dorință este să vă văd la Sinaia!”, a exclamat regina într-o scrisoare datată 20 aprilie 1887. Câteva luni mai târziu, sosește și răspunsul lui Loti, tot prin intermediul unei scrisori, în cuprinsul căreia mărturisește: „Și totuși, aproape că m-am obișnuit să consider simpatia dumneavoastră ca pe un lucru pe deplin câștigat, durabil, și adeseori am făcut confidențe triste – care nu pot fi scrise – portretului dumneavoastră așezat în fața mea”. Apoi, încheie: „Mă tem ca scrisoarea mea să nu vi se pară prea descurajată, prea plină de slăbiciune pentru o scrisoare de bărbat, aproape copilărească de asemenea și de o intimitate prea mare” (p. 158).

Răspunsul lui Carmen Sylva din 28 august 1887 sună astfel: „Domnule, v-am regăsit în întregime în fermecătoarea dumneavoastră scrisoare. Nu vă acuzați de slăbiciune, dumneavoastră, care aveți atâta simpatie și o înțelegere atât de profundă pentru toți cei care suferă. (…) Încercați să veniți de îndată și să stați cât mai mult posibil: avem atâtea de discutat dacă vom avea curaj”.

Și da, se pare că de această dată regina a fost convingătoare, astfel încât, într-o după-amiază de septembrie, după o zi petrecută în București, merge la Sinaia, la Peleș. Episodul întâlnirii este descris cu minuțiozitate și de biograful reginei, Gabriel Badea-Păun (op. cit., pp. 12, 170), dar și de Louis Ulbach, în introducerea volumului Les Pensées d’une reine (pp. 10-11), texte pe care Quella-Villéger le menționează ca surse ale volumului. Regina, înveșmântată în alb, strălucind într-o lumină caldă, coborând pe estradă de la orga unde interpretase un preludiu de Bach, înconjurată ca într-un tablou de domnișoarele de onoare, îl întâmpină pe Loti ținând în mână o traducere proprie a romanului acestuia, Pescarul din Islanda. Scriitorul este impresionat și o găsește pe regină superbă: „Sprâncenele fin arcuite au o extraordinară mobilitate, gura armonioasă este obișnuită să zâmbească (…), părul castaniu, bogat se dovedește adesea indisciplinat, are mâini frumoase”.

Dacă regina l-a uluit pur și simplu atât prin frumusețe, cât mai ales prin toată recuzita pusă în joc, imaginea lui Loti a provocat hilaritatea domnișoarelor de onoare, care și-l imaginaseră pe scriitor ca fiind impunător și frumos, asemeni eroilor ieșiți de sub pana sa. În realitate, Loti era scund, cocoțat pe niște pantofi cu toc înalt, cu o redingotă prea strâmtă și cu obrajii excesiv de pomădați.

Cum regele Carol a rămas în București reținut de treburi politice, Elisabeta a putut petrece primele zile ale vizitei împreună cu Loti, plimbându-se și făcând drumeții în jurul castelului, dar și în locuri în care regele nu-i îngăduia să meargă. Pornită de un val de entuziasm, regina îi propune să meargă la mănăstirea de la Peștera, una greu accesibilă, unde sunt surprinși de o ploaie torențială, episod care a stârnit mânia regelui Carol și nemulțumirea mamei reginei, care îl considera pe Loti „un romancier imoral” (Robert Scheffer, Orient Royal, A. Lemerre, Paris, 1918, p. 45).

Vizita lui Loti la Sinaia a fost și una literară. Regina i-a citit din opera lui și se pare că el a rămas impresionat de felul în care Carmen Sylva știa, prin anume inflexiuni ale vocii, să citească unele pasaje. Loti, la rândul său, îi povestește reginei amintiri din copilăria sa, iar aceasta îi sugerează să le publice, prinzând astfel contur ideea cărții Le Roman d’un enfant, ce avea să fie publicată postum mult mai târziu, în 1980. Loti părăsește Sinaia și România, iar Quella-Villéger urmărește mai departe parcursul relației celor doi la nivel epistolar, deși, de regulă, Loti nu își datează scrisorile. La 21 octombrie 1887, din Sinaia, Elisabeta îi scrie: „Vizita dumneavoastră aici a fost ca un dar frumos pe care mi l-ați făcut și a cărui amintire va rămâne veșnic luminoasă. (…) Revăd în memorie toate conversațiile noastre și regret că n-au fost mult mai lungi, întrucât câștigau în profunzime și intensitate pe măsură ce prima timiditate se risipea” (p. 160).

La început de noiembrie 1887, Loti scrie: „Gândul că mi-este îngăduit să spun tristețile mele intime acestei regine, care înțelege totul, este de ajuns câteodată ca să îmi redea un pic de curaj”. Gândurile îi rămân, se pare, la regină. Se comportă ca un îndrăgostit, face confidențe unor prietene apropiate, iar în luna decembrie a aceluiași an, într-o scrisoare adresată lui Carmen Sylva, Loti reproduce o discuție cu Contesa de Beausacq, care îi spune: „Ce păcat că e regină și că de asta nu ai dreptul să-i spui că o iubești”. Apoi Loti adaugă: „Mi se pare că am spus asta deja, și simt nevoia să o mai spun încă. Iertați-mă, doamnă” (p. 171).

Între timp, lucrarea lui Carmen Sylva, Les Pensées d’une reine (Cugetările unei regine), o culegere de aforisme publicate în 1888 la Editura Calmann-Lévy, avea să îi aducă reginei un premiu al Academiei Franceze (16 noiembrie, Premiul Botta) și consacrarea în rândul literaților. Loti s-a implicat în redactarea finală a lucrării, iar într-o scrisoare din februarie îi mulțumea reginei pentru „Cărticica de cugetări, ce îmi face o extremă plăcere… Am recitit-o astă-noapte, singur în odaie și aproape la fiecare pagină recunoșteam vocea și intonațiile Voastre încântătoare” (pasajul apare și la Gabriel Badea-Păun, op. cit., p. 173, și la Léopold Stern, op. cit., p. 60).

Anul 1890 îl găsește pe Loti profund îndrăgostit de imaginea reginei. Într-o scrisoare din iunie, din Rochefort, el scrie: „Doamnă, iată din nou enorma distanță între noi și cine știe pentru câți ani!… Iată-mă din nou scriindu-vă de foarte departe, în acest mic cabinet de lucru unde mă gândesc cu tristețe că niciodată, niciodată dumneavoastră nu veți veni, nici măcar un singur minut, să lăsați farmecul celei mai trecătoare prezențe”. Apoi, în cadrul aceleiași scrisori, continuă ca pentru sine: „M-am atașat de regină de zece ori mai mult ca înainte, o iubesc cu afecțiunea cea mai reală, cea mai omenească și în același timp cea mai respectuoasă” (op. cit., p. 181).

 

Actul II: București, 1890

A doua revedere a protagoniștilor are loc în București, în primăvara anului 1890, însă a fost un moment mai scurt, deși tot intens din punct de vedere emoțional, întrucât starea de sănătate a reginei îl afectează profund pe Loti. L’Indépendence roumaine notează că „fermecătorul scriitor” a apărut la palat în uniformă de marinar. Loti o găsește pe regină „îmbătrânită”, dar „tot superbă” (Journal III, pp. 251-254). Este mereu pe fugă, iar în jurnalul său notează: „N-am nici un răgaz, regina mă vrea tot timpul lângă ea”. Loti pleacă cu „inima strânsă”, lăsând-o pe regină, care i se pare „extenuată”. Când se urcă în vagonul care îl duce spre Varna, primește un bilețel: „Mulțumesc încă o dată pentru darul care a fost vizita dumneavoastră aici. A fost la fel cum sunt cărțile dumneavoastră” (p. 23).

 

Actul III: Veneția, 1891

Episodul Văcărescu, domnișoara de companie a reginei, numită în „Exilata” doar „Elena”, este detaliat în biografia reginei (Gabriel Badea-Păun, op. cit., pp. 185-207). În 1889, regele Carol, neavând moștenitor direct care să îi urmeze la tron, îl desemnează ca viitor rege pe nepotul lui, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. Regina susține proiectul căsătoriei lui Ferdinand cu Elena Văcărescu, dar prim-ministrul și regele îl dezaprobă. Conflictul care urmează o obligă pe regină, acum izolată, pentru că a încercat să încurajeze o iubire imposibilă, să se îndepărteze de capitala României. Ea pleacă în exil (1891-1894), timp în care lui Ferdinand i se va găsi o logodnică în persoana Mariei de Edinbourg.

Din 18 iulie până pe 16 septembrie 1891, Carmen Sylva va petrece o parte din exil la Veneția, unde, în cursul lunii august, va fi vizitată de Pierre Loti. El se duce cu gondola la Hotelul Danieli, unul dintre cele mai frumoase palate ale Veneției, iar din timpul acestei întâlniri au rămas două fotografii realizate de Vianelli. Într-o scrisoare, Loti povestește: „Sunt aici lângă regina Elisabeta a României, pentru care am o prietenie iubitoare. Este îngrozitor de nefericită, calomniată, bolnavă” (p. 25). În afara luxului de la Hotelul Danieli, de plimbările cu gondola și imaginea Canalului Grande și a podului Suspinelor, Veneția rămâne suspendată într-un rol secundar („are doar valoarea unui accesoriu fermecător, a unui cadru întru câtva ideal, pentru figura blândă și tristă a reginei”). Din întregul context se decupează o Veneție sub semnul lui Thomas Mann, dezolantă, tristă și splendidă, apăsătoare și senzuală, dar nu mai puțin tulburătoare. La plecare, Loti este meditativ: „Am rămas multă vreme la fereastră, rezemat de dantelăria marmurei gotice, privind feeria clarului de lună, la picioarele mele, deasupra Veneției. Mă gândeam la destinul întunecat al acestei femei admirabile și venerate”.

 

Douăzeci de ani de tăcere

În „Exilata”, publicată câteva luni mai târziu în La Nouvelle Revue, în decembrie 1892, apoi în volum, Loti ia partea reginei persecutate și se situează în favoarea Elenei Văcărescu. Situația șochează România, iar ceea ce până atunci era mai degrabă o afacere familială și confidențială devine o poveste publică, transformându-se într-o chestiune politică (p. 29). Se pare că, în încercarea sa de a o apăra pe regină (în jurnalul său scrie: „simțeam o imensă milă emoționată pentru această regină, o disperare că sunt neputincios ca măcar să o răzbun un pic”), Loti a subestimat conținutul geopolitic al scrierii sale și își va face o mulțime de dușmani. Mai mult, el stârnește mânia regelui Carol, care nu numai că nu îl va ierta, ba îi va cere soției sale să nu-l mai vadă niciodată! Urmează douăzeci de ani de tăcere, în care corespondența dintre cei doi este întreruptă, însă persoane din anturajul lor le trimit vești unul despre celălalt, deși cei doi nu se vor mai întâlni niciodată. În momentul în care regina își serba împlinirea celor șaptezeci de ani, Loti mărturisea într-o scrisoare: „Sufăr infinit știind că n-o voi revedea înainte de a muri” (p. 188). Elisabeta moare prima, iar în 1917, după moartea ei, Loti revine în Veneția și locuiește la Hotelul Danieli, unde regăsește amintiri vechi de treizeci de ani și scrie cuprins de tristețe: „era loială, bună, nesfârșit de plină de compasiune față de toate suferințele materiale sau morale”.

Povestea lor epistolară cu parfum de Belle Epoque a fost impresionantă și a stârnit controverse. Din această întâlnire plină de complicități și mize literare și romantice au rămas scrisori și fotografii pe care protagoniștii le-au schimbat între ei. Cât au prevalat sentimentele, miza literară sau cea diplomatică în această idilă cu iz de salon parizian este greu de spus, dar acesta este farmecul istoriei, de a lăsa să se aștearnă uneori incertitudini chiar și peste poveștile cu regine. În fond, o spune chiar Carmen Sylva într-un aforism despre dragoste și implicare: „Multe femei și-ar dori să iubească precum Psyché; dar ele nu au forță pentru asta” (Sagesse d’une reine, Via Romana, 2013, postfață de Gabriel Badea-Păun, p. 41).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe