Poeme

Daniel Coman Publicat la: 20-12-2016

***

Am traversat pădurea și am fost surd la toate zgomotele ei.

În plin torent, nici ea nu și-a dresat lichenii mai bine.

Au fost statici, indiferenți,

pătură verde pe care să-ți sprijini rucsacul obosit.

 

Ceea ce era afară nu avea legătură cu interiorul. Liniștit

ca un campion orgolios înaintea luptei care să anunțe decizia,

am făcut drumuri repetitive între mai mulți copaci. Marcajele

sunt pentru oameni înțelepți,

pentru cei care mai au puterea să vadă ce-a mai rămas.

Îmi spun să continui, e de la cafea,

desele întreruperi de respirație. Ei mă ceartă că n-aud,

să scot dracului căștile din urechi. Orice om inteligent

are respect pentru munte. Dar eu nu, important e

să am un playlist bine făcut, să nu trebuiască să fac gestul

superfluu de a scoate telefonul pentru un forward.

 

Ceea ce e limpede e că totul e destrămat, putred și alunecos.

 

Doi oameni au murit. Ea, douăzeci, el, douășopt. Deși

cu poza-n față, zoom in, nu voi afla niciodată de ce.

 

Bine atunci, să rămână un mister. La fel cum, cu picioarele

printre mlaștinile în miniatură dintre bolovanii acoperiți de gelatină,

văd tot mai puternic lumina filtrată de frunzele copacilor

și am sentimente contradictorii.

 

***

E noapte. Ștergătoarele se mișcă la comanda mea,

dar nu și restul. Din depărtare se aude rulmentul obosit

al unui camion. Curentul de aer nu ajunge până aici,

ar fi putut disipa tot fumul care se lovește de plafon.

 

Pe zidul barajului stau eu și privesc întinderea din fața mea.

Nu pot decela apa de întuneric. Cândva, aici se aruncau tone

de mingi de ping-pong care pluteau și pe care se proiectau

imagini fascinante și melancolice. Eu n-am fost niciodată-n

transă.

 

Mi-a fost frică să nu cumva să se blocheze ceva acolo,

vreo imagine de dincolo să nu se spargă și să bântuie

după întoarcere. Fluența mea este doar o impresie a celor din jur.

 

Droguri nu vreau, pentru că încă nu pot. Paranoia a slăbit motoarele

și a uns sinapsele până ce au alunecat afară din articulații. Vreau

să am viziuni, măcar un pic de semnificație și nici măcar să fie a mea,

însă mi-amintesc mereu cât de penibil a fost după ce asistenta a scos acul

și mi-a zis să apăs tare.

 

***

Respir numai pe gură și, dacă e să scot ceva bun de aici,

e că mi se hipooxigenează creierul. Închid ochii. Ce e dincolo,

imediat luminează.

 

Iluziile mele de a plana pe curenții de aer din orașul Tokyo

în paralel cu apartamentele de la etajele care permit panoramarea

și de a purta monolog interior cu sufletul meu acum seren

sunt întrerupte doar de o iritație a pielii.

 

Aerul de aici nu mi-e necunoscut, dar nu a devenit nici obișnuință.

Și nici nu va deveni. Căci sunt un tip ambițios, în fond, chiar infantil.

 

Am schimbat termorezistența ventilatorului de sub bordul mașinii

cu mâna prin spații strâmte și fără vedere (când intru în mare, mă arunc,

în nici un caz nu ating cu picioarele ceea ce se vede prin apă) numai pentru

a putea folosi treptele de viteză doi și trei – care nici măcar nu fac mare

diferență în reglarea jetului de aer.

 

Doar că-mi face bine să știu că-mi pot nuanța viața și că asta mi-e la îndemână,

numai că nu e, pentru că termorezistența e slabă și trebuie schimbată des.

 

***

Am trecut de barierele metalice și m-am afundat metodic în nămol

cu flash-uri colorate lovindu-mi grimasele feței.

Se poate spune că și asta a fost o întâmplare norocoasă – la fel cum a fost totul până acum –

tocmai pentru că nimeni nu mi-a văzut slăbiciunea.

Dar e posibil să mă înșel, doar știi și tu cum e simțurile.

 

În depărtare,

ca ceva rău, dar care nu poate să mă atingă,

ceața plutind pe deasupra întinderii de apă.

 

Mașina am lăsat-o mai sus, cu caroseria obosită de gropi și serpentine,

eșarfă din care se scurge apa când e prinsă-n clești

și mai flutură din când în când, ca un semnal, la bătăile domoale ale vântului.

Curenții lui m-au atras în tunelul de lângă, unde m-am simțit retras și singur,

doar eu cu sufletul meu, deasupra apelor în vastitate. Și poză n-am reușit să fac,

mi s-a părut că peisajul totuși nu-mi permite. Atunci, grăbit și rușinat,

am plecat înapoi către ieșire și către cei de care mă despărțeau 30 de secunde,

numărând descrescător stâlpii, atent la gândul că mă voi ști imediat salvat, numărând,

așadar, cu frica – palpitând în marele dorsal și-n tricepși – că o să mă spulbere din spate o

mașină.

 

 

***

Am încercat iar drumul către munte, către lacul de acumulare.

Cel mai mult îmi ia până mă conving să mă dau jos din pat

și până conving și pe alții, măcar o persoană, să facă același lucru,

deși de fiecare dată mă imaginez singur, cu spatele pe janta roții,

 

lângă o întindere pe care nu o pot cuprinde cu ochii. Și-mi dau

seama că mereu am fost fascinat de mișcarea lină de la suprafața

apelor care mișcă odată cu ea invizibile blocuri greoaie de apartamente.

În fiecare cameră din aceste apartamente se află câte-o parte din mine.

 

Realizez că, totuși, ceva fundamental nu s-a schimbat de la ultima

ieșire. Lacul e același, pe drum se ridică mai mult praf decât de obicei,

dar asta ține și de cum calc accelerația. Mașina lucrează odată cu mine,

dar nu răspunde la nevoile mele, atâta doar că e aceeași și asta consolează.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral