Ceață, statuie, război. Anti-eseu despre zilele lui Filip Manakis (fragment)

Liviu G. Stan Publicat la: 20-12-2016

Bolborositul filtrului de cafea atrăsese atenția urechii lui stângi. Doar a urechii. Ochii priveau în gol. Golul era afară. Între ochii lui și golul de afară erau orificiile unei perdele. Fereastra dădea spre o curte interioară. Ceața pe care Filip Manakis o detesta intrase până și în această curte, părea că vine direct din ceruri, estompând liniile geamurilor de vizavi, grinzile masive de fier care uneau cele două corpuri de clădire, ulucele, asfaltul, colțul cu tomberoane – numai contururi vagi, aproape abstracte, care parcă îl invitau să pună piciorul pe pervaz și să se arunce peste balustradă fâlfâind din brațe.

Redacția se mutase de un an într-un nou sediu, într-un bloc vechi, cu trei etaje, construit în ’39, din spatele Bisericii Armenești. Mutarea aceasta îndelung așteptată fusese o sursă de relaxare psihică și musculară pentru Filip Manakis, care nu se simțea deloc în apele lui în varianta nord-americană de amenajare a spațiului redacțional, în care toate birourile funcționează laolaltă într-o sală mare, fără uși, fără pereți despărțitori, într-un du-te-vino gălăgios. Acum avea în sfârșit o încăpere în care să poată lucra singur – doar el, calculatorul și yala închisă. Trei reportaje pe săptămână, aceasta era norma lui. Trei reportaje care ar fi putut să-i fie făcute praf de către specialiștii în motoare de căutare, măcelarii de optimizare, cum îi numea Filip Manakis; cei pentru care totul se rezuma la cifre, statistici și cuvinte-cheie. Presa tipărită dispăruse de mult din România, algoritmii rețelelor de socializare decideau deja de ani buni scopul jurnalismului. Structura stilistică a informației de interes general pe care o implicase cândva reportajul, varietatea perspectivelor de abordare a unui subiect, tangențele literare? Negură a trecutului, tinichele oxidate, prostii romantice; măcelarii digitali primiseră pe mână o autoritate lingvistică dictatorială: ei stabileau ce cuvânt va trăi și care cuvânt va muri, până când, în bătălia motoarelor de căutare, textul epurat de orice vibrație formală va produce cantitatea necesară de cifre (traficul) pentru ca ceilalți măcelari, cei din marketing, să-i oferteze pe ceilalți măcelari, cei din publicitate.

Prăbușirea blocului sovietic lăsase în urma lui ruine industriale – revoluția digitală lăsa în urma ei ruine lingvistice –, deci, gândea cinic Filip Manakis, logica mașinii de tocat e o logică fără cusur, mereu victorioasă.

Cafeaua era gata. Filip Manakis duse cana la gură, sorbi și, mutându-și privirea în jos, începu să răsfoiască o agendă albastră. În agendă era subiectul viitorului reportaj. Tema articolului? Un bărbat din cartierul Rahova se săturase să mai facă parte din angrenajul statului și luase o hotărâre care, acum, cu numărătoarea inversă a războiului și cu toate bizareriile cu care venea ea la pachet, îi părea lui Filip Manakis că se integra ca o simplă piesă de puzzle în demența tăcută, invizibilă a zilelor. Pe scurt, cazul avea potențial (ce-o mai fi însemnat și asta): subiectul voia să-și transforme apartamentul într-o enclavă separatistă, într-o republică autoproclamată. Nici o exagerare la mijloc, lucrurile stăteau întocmai. Iar „statul” pe care îl construia și-l denumise sugestiv: NU. Statul separatist NU. Își încropise chiar și un drapel, unul incredibil de vesel, o harababură de culori stridente peste care scrisese, încadrând până la refuz literele în forma steagului, NU, cu bidineaua, cu vopsea neagră. Când ajungeai la etajul lui, ochiul îți era imediat atras de cele două steaguri care atârnau lângă ușă, unul în dreapta, unul în stânga. Năbădăiosul anarhist, Costică Afrim pe numele lui, trata chestiunea cu foarte multă seriozitate: securizase intrarea cu gratii și își dublase grosimea ușii, care semăna cu poarta de fier masiv a unui buncăr.

Filip Manakis citea aleatoriu însemnările.

 

ÎNTREBARE: Și asta este presupusa graniță?

RĂSPUNS: Nu e presupusa graniță. Este chiar granița!

Părea foarte timid. Nevrotic și timid.

 

Altă însemnare:

 

Costică Afrim: Poate că-ți par nebun, dar nu sunt.

Să nu uiți să adaugi replica asta: Încă nu m-am înarmat.

 

Altă însemnare:

 

Costică: Vine războiul, corect? Vine. Și ce se va întâmpla cu noi, cu mine, cu tine, cu X, cu vecinu’? Ne va șterge de pe fața pământului, corect? Corect!

Vocea lui și-a luat avânt, este acum mânată de un patos vag ofensiv.

Strângându-mă cu un fel de amiciție febrilă de genunchi (stăm unul lângă altul pe canapea), și-a expus în continuare logica. Locuia într-un bloc. În caz de război, ce ar putea face statul pentru el, pentru blocul lui, în momentul în care o rachetă s-ar apropia de el, de vecinii lui? Nimic, absolut nimic, și-a răspuns. Prin urmare, consideră el, este singur în fața rachetei aducătoare de moarte colectivă. Caz în care el devine statul. Fiecare țintă vie devine statul, a adăugat. Un stat mic, de câteva kilograme, ușor de ucis, insignifiant, stătulețe de carne cu nimic mai rezistente decât un melc.

Costică: Eu nu sunt Ludovic al XIV-lea, ca să zic: eu sunt Statul. Eu, ca om simplu, îmi spun atât, că sunt un stat vai de steaua lui, pe care Statul ăla mare nu îl poate feri de nici o rachetă. De ce să aștept explozia ca să înțeleg faptul că doar eu, șobolanul neputincios și cocoșat de taxe, sunt singurul meu scut, singura armată, singura metodă de salvare? De ce să nu-mi revendic instituțional ceea ce mi se cuvine? Corect? Am sau nu dreptate? De ce să nu mă apăr cu propriile puteri de șobolan neputincios, separându-mă definitiv de Statul ăla mare încă de pe acum? Ăsta nu e nihilism, domnule Manakis, asta e rugăciunea mea radicală! Eu, Costică Afrim, m-am închis într-o rugăciune!

 

Filip Manakis se gândea, oprindu-și privirea pe câte un cuvânt din acele notații: Nebun. Timid. Nevrotic. Graniță. La revedere, cuvinte și sensuri! Chelner, două râuri de sânge, fac cinste! Nimic mai simplu decât reșaparea vechilor atitudini sinistre ale popoarelor: vom cânta din fluier ororilor îngropate secolul trecut, ca să răsară nealterate în acest secol. Animalul Istoriei va amesteca iarăși toate stările și toate cuvintele într-un singur cuvânt cu grafie neutră – CRIMĂ.

Filip Manakis se mai gândea că nu îți trebuie o privire în spațiu prea ageră sau iscusită plastic pentru a observa că pacea poate fi percepută exclusiv orizontal, la fel ca un neon. Și nu îți trebuie prea multă minte, mai gândea Filip Manakis, ca să pricepi că, raportată la scara istoriei, durata de viață a păcii seamănă cu durata de viață a unui tub de neon, raportată la proporțiile unei locuințe, mai mult sau mai puțin. Similaritățile pătrund însă și mai adânc: gazul din tubul luminos este un gaz nobil; pacea este un concept nobil. Numai că neonul este un gaz iner...

T-ul din inert nu îl mai auzi în surdina minții. Timpanul îi intrase brusc în alertă, iar călcâiele îi zvâcneau într-un sincron impecabil cu ritmul a ceea ce venea spre auzul lui, sporindu-și cu fiecare secundă intensitatea: cineva bătea la ușă.

— Cine este?

— Eu, Filip, eu.

El, Filip Manakis, el. El? Omul cu Hărțile, redactorul-șef, fostul reporter de război al Agenției Reuters în infernul iugoslav, unul dintre cei mai stimați reporteri ai acelor ani, kamikaze de cursă lungă cândva, acum doar un semiprodus al războiului, cu un picior scos pe vecie din funcțiune în abatorul din Sarajevo. Nu, nu-și pierduse complet piciorul, ci i se transformase într-un picior olog, în urma unor răni de șrapnel.

Nu avu loc nici un alt schimb de replici.

Filip Manakis plecă de lângă ușă doar când ecoul șefului (pași inegali – pas sănătos, pas olog) dispăru de tot.

Șefului i se mai zicea și Omul cu Hărțile pentru că, evident, avea o fixație pentru hărți. O fixație militară. În fiecare birou, pe toți pereții holurilor, oriunde se mișcau angajații, mai puțin în budă, domneau hărți imense ale Europei, înțesate de diverse rute trasate cu un marker roșu. Mai exact, ipoteze de război. Și mai precis, ipotetice căi de invazie armată. O dată pe lună, redactorul-șef primea un telefon din partea unui general în rezervă al armatei române care, invocând surse din interiorul serviciilor secrete, îi dicta – contracost – „planuri invadatoare” actualizate la zi; dar care, din diverse motive „de nedivulgat”, erau modificate în fiecare lună. Astfel, lunar, o nouă alimentare babană de cont – o nouă hartă a Europei apărea în redacție și markerul își reîncepea ipostazierea de trasee beligerante, cavalcada de vene roșii pornind spre România dinspre hăurile Eurasiei. O șarlatanie de zile mari, desigur, treaba asta cu generalul misterios și serviciile secrete, escrocul în rezervă nu făcea altceva decât să răstălmăcească ici și colo rapoartele centrelor de analiză americane care circulau din abundență pe internet. De ce nu încerca să-și aducă șeful cu picioarele pe pământ? Pentru că Filip Manakis, la fel ca toată lumea din redacție, știa că mintea șefului său nu mai cunoștea decât un singur simț al realității – numărătoarea celor 1 425 de zile de asediu. Bosnia plantase în Omul cu Hărțile o recoltă de traume, degrabă nervoase când îi erau zgândărite, dar care, culmea, interferau, metisându-se în același creier învăluit într-o nebunie pasivă, cu un înalt profesionalism jurnalistic. În plus, Filip Manakis avea și un respect sacru pentru ruinele psihologice ale războiului, pentru acea infralume în care acești oameni coborau spre un întuneric exclusivist, un întuneric ce le creștea în inimă o bacterie mai puternică decât muniția – o acedie cronofagă, însă mâncătoare doar de prezent și viitor. Șeful, ale cărui fervori patriotice nu puteau fi puse la îndoială, credea orbește că informațiile care îi erau livrate aveau la un moment dat, în cazul unui atac, să cântărească greu la bilanțul civililor salvați. Cum anume? Numai el știa. De obicei, nu-și argumenta dependența de hărți decât în acest fel: O informație corectă, precisă, poate proteja un destin amenințat. Asta m-au învățat cadavrele în Bosnia. Odată, șeful său nu primise telefonul așteptat, și atunci a trebuit să îi fie administrat un calmant puternic: brancardierii îl găsiseră, efectiv, turbat; avusese un atac de panică, după ce, jucându-se neatent cu mâna prin păr, descoperise că nu și-o mai putea retrage, că mâna continua să-și miște degetele decuplată de controlul voinței, că mâna sa – înaintase gândul pe firul ororii – i-ar fi putut coborî spre gât ca să-l stranguleze.

Dar să revenim la eroul nostru, Filip Manakis, care se trântise pe un scaun rotativ și, dintr-o singură încercare agilă, întinzându-și cu precizie piciorul pe sub masă, porni computerul cu botul ghetei.

 

Trecură câteva ore.

 

Ceața înainta ca o amnezie.

În diverse locuri din oraș, camerele de supraveghere înregistrau plutirea vaporilor, oceanul de abur alb.

Peste liniile de tramvai de pe Podul Grant.

Peste Parcul IOR.

Ridicându-se din mlaștina Lacului Văcărești.

Înghițind furnalele de pe Iuliu Maniu.

Plantând cruste de gheață pe farurile nocturnei de la Dinamo.

În acea noapte, într-un studio de televiziune, un important analist, privind încruntat pe sub sprâncene, își încheia discursul cu această concluzie:

— Da, domnilor, războiul a devenit iarăși o filă inevitabilă în istoria relațiilor internaționale a acestei țări veșnic condamnate la turbulențe și derută. Iar de data asta, trebuie s-o spunem p-aia dreaptă, e rândul lui Dumnezeu să se roage pentru noi.

Peste douăzeci de minute, importantul analist, proaspăt plătit pentru prestația sa, era o umbră în ceața din Piața Constituției. Ecoul pașilor săi răsuna ca într-o hală.

Din cealaltă direcție, la o îndepărtare relativ mare, Filip Manakis mergea repede.

Absorbit la telefonul mobil într-o discuție nervoasă despre un onorariu care nu îi fusese încă livrat în cont, în drumul său important, importantul analist nu remarcase ce se întâmpla în jurul lui.

Filip Manakis mergea tot mai repede.

În timp ce înainta iritat, ceața ștergea diverse zone de pe trupul importantului analist îmbrăcat în haine cu etichete faimoase.

Filip Manakis mergea foarte repede.

Filip Manakis se opri.

Filip Manakis scoase un aparat mic de fotografiat și îl duse la ochi. Clic – butonul aparatului. Clic – concomitent, un alt buton: din cealaltă mână ieșise lama unui briceag. Ținea briceagul aproape de coapsă, dar cu tăișul înainte, pregătit de o eventuală luptă corp la corp.

Atât de grăbit îi era mersul importantului analist, încât nu remarcă nici prezența lui Filip Manakis, când trecu la o mică distanță de umărul lui. Nici Filip Manakis nu simți când importantul analist survolase cu umărul pe lângă umărul lui, pierzându-se apoi în ceață.

Filip Manakis studia ca hipnotizat ceea ce descoperise la nici o sută de metri distanță.

Soldați, printre tanchete și camioane.

Cinci soldați și o muzică.

Aura Urziceanu.

Filip Manakis se simțea năuc, dar lama cuțitului aștepta neclintită.

 

Ia-ți mireasă ziua bună

De la tată, de la mumă.

 

Ceața, penetrată ici-colo de halourile de lumină ale unor posibile reflectoare, trecea trupurile militarilor printr-un ritual iluzionist: când făceau un pas în spate, deveneau umbre; când făceau un pas față, redeveneau la loc trupuri.

 

Taci mireasă, nu mai plânge

Că la maică-ta te-oi duce

Când o face plopu’ mere

Și răchita micșunele.

 

În ordinea apariției, de la umbră la trup:

– soldatul care dansa puțin efeminat, imitând o femeie timidă, dar cu o chemare lubrică afișată;

– soldatul care dansa lent, greoi, evreiește, cu degetele în aer;

– soldatul care dansa puțin robotic, anii ’80;

– soldatul care dansa preistoric;

– soldatul care dansa doar pentru a izbi cu tălpile în aer, într-o luptă imaginară.

 

Copiliță cu părinți, măi,

La ce naiba te măriți, măi.

 

Basul răsuna puternic, probabil generat de difuzoarele unor boxe mari, dar Filip Manakis nu le zărea în ceață.

Lama se retrase în briceag. Filip Manakis se uita în jos, nevenindu-i să creadă ce făcea gheata sa dreaptă fără comanda lui.

Încet, încet de tot, gheata bătea ritmul melodiei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral