Codruț Constantinescu: „Gulagul a fost un malaxor de vieți umane, iar numărul celor care au suferit acolo este impresionant și similar cu cel provocat de nazism”

Simona Preda Publicat la: 20-12-2016

Codruț Constantinescu este istoric, scriitor și publicist. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București (2000), a urmat cursurile The International People’s College din Helsingør, Danemarca (2000) și este absolvent al unui masterat în cadrul Institutului European al Universității din Geneva (2001-2003). A publicat mai multe volume, dintre care menționăm: Studii irlandeze (2006), Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control și propagandă (2013) și Epistolar genevez (2014).

 

„Prin marea diversitate a naționalităților care au suferit, este foarte clar că Gulagul a fost un fenomen internațional al secolului XX.”

Vorbim despre ultimul dumneavoastră volum, pe care personal îl consider unul de referință, intitulat Viața și moartea în Gulag (Editura Vremea, București, 2016). Iată câteva prime întrebări pe care vi le adresez: de la ce a pornit resortul de a scrie această carte? Ce v-a determinat să porniți cercetarea? Cum ați ales subiectul? Vine acest volum în completarea cărților dumneavoastră scrise până acum?

Viața și moartea în Gulag este continuarea firească a volumului Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control și propagandă, apărută în anul 2013 la Editura Vremea, în care am descris și analizat o parte din literatura propagandistică apărută în secolul trecut, avându-i ca autori pe unii intelectuali (scriitori, dar și politicieni – vectori de imagine) occidentali care au vizitat URSS și, la întoarcere, au scris cărți hagiografice despre unul dintre cele mai criminale sisteme ale omenirii. Din fericire, nu au existat numai orbi sau cumpărați, ci și conștiințe libere, care, chiar dacă au crezut în comunism, odată ajunși acolo, s-au trezit repede și au avut curajul să scrie împotriva acestui miraj al utopiei și minciunii. Printre ei, la loc de cinste este Panait Istrati. M-am simțit nevoit să cercetez cealaltă dimensiune a universului fabricat și idilic din URSS, ceea ce Stalin încerca să ascundă: vastul univers concentraționar sovietic. Relevant este că, în lagăre, cei care își vânduseră conștiința (pe bani, favoruri, poziții sau pur și simplu făcând interviuri cu Stalin, deși acesta le acorda foarte rar) erau denumiți Aragoni (apud André Glucksmann, Bucătăreasa și Mâncătorul de oameni, Editura Humanitas, București, 1991, p. 8), după numele unui cunoscut poet francez care a fost un mare susținător al ideologiei și sistemului comunist. În mod relevant, turiștii de lux nu au vizitat niciodată vreun lagăr adevărat; eventual, s-a apropiat de închisorile-vitrină de lângă Moscova și Leningrad, unde așa-zișii deținuți (de fapt, agenți ai organelor de securitate) serveau la prânz două feluri de mâncare (supă de pui, carne cu cartofi) și desert!

 

„Gulagul este un acronim din limba rusă care desemna Administrația Centrală a Lagărelor”

Vă invit să definim și să analizăm termenul Gulag, să îi stabilim oarecum limitele de cuprindere. Sentința suna cam așa: „În numele conducerii supreme, sunteți deportați în regiunile îndepărtate ale Siberiei”. Ne cantonăm deci în universul comunismului sovietic. Care era impactul unui asemenea anunț?

Gulagul este un acronim din limba rusă care desemna Administrația Centrală a Lagărelor și, având în vedere că a avut o lungă și nefericită existență, a cunoscut mai multe etape de funcționare, însoțind fidel istoria Uniunii Sovietice. Dacă vremurile erau sângeroase, având în vedere războiul civil pe care l-a promovat constant Partidul Bolșevic, atunci și Gulagul a cunoscut perioade de mare expansiune, mai ales în timpul lui Stalin. Dacă sistemul sovietic prefera să-și concentreze represiunea asupra unor ținte bine definite, atunci și sistemul de represiune definit de Gulag era mai redus, mai puțin vizibil, pentru că disidenții sau fidelii neoprotestanți erau mai puțini și puteau fi internați fie în închisori, fie în spitale de psihiatrie (o noutate, după regimul de teroare al lui Stalin). Dar represiunea nu a dispărut în URSS decât în a doua jumătate a anilor ’80, când era evident că Gorbaciov ceda teren în Estul Europei și nu era dispus să joace cartea represiunii. Întrebarea dumneavoastră se referă la deportările speciale, care au fost un fenomen paralel cu dezvoltarea Gulagului și la care au fost supuși și români bucovineni și basarabeni. Sate și chiar națiuni întregi au fost deportate (germanii de pe Volga, cecenii, ingușii, tătarii din Crimeea etc.), fiind transportate cu trenurile și abandonate fără unelte, fără un acoperiș deasupra capului, trebuind să se descurce cu puținul pe care reușiseră să-l transporte. Aceste deportări dureroase, de nesuportat pentru femei cu copii sau bătrâni, erau oarecum mai ușor de depășit decât intrarea pe porțile Gulagului și deportarea în lagăre îndepărtate, unde delincvenții (blatarii, cum apare în traducerea în limba română a cărții lui Șalamov) erau amestecați cu deținuții politici. Nu este greu de imaginat ce aveau de suferit intelectualii în fața sălbăticiei deținuților penali. Așa cum știm, chiar dacă la noi există cazul Vișinescu, nimeni nu a fost declarat răspunzător față de aceste crime.

 

Ce s-a întâmplat, de fapt, la Kolîma?

Kolîma, alături de Vorkuta reprezintă cercurile cele mai de jos ale iadului Gulagului. Nu numai sălbăticia deținuților penali ucidea, dar și clima. Primul european care a străbătut regiunea a fost Jan Czerski, un geograf, paleontolog și explorator polonez exilat în Siberia de țarul Alexandru al II-lea pentru că a participat la insurecția polonă din 1863-1864. Kolîma era locuită doar de câteva zeci de mii de eveni și yukarigirzi, popoare siberiene care trăiau din creșterea renilor, pescuit și vânătoare. Însă, în septembrie 1929, o expediție sovietică a descoperit zăcăminte aurifere, ceea ce avea să schimbe complet datele problemei. Aurul însemna bani și mai ales devize străine pentru planurile cincinale ale lui Stalin. Recomand cartea istoricului Nicolas Werth, care s-a deplasat în 2011 la Kolîma, colindând regiunea timp de trei săptămâni. Experiența lui este interesantă și a fost publicată și în limba română (Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului, traducere de Cătălina Mihai, Editura Corint, București, 2012). Werth afirmă că „statul rus nu s-a implicat prin nici o politică patrimonială în ceea ce privește Gulagul sau represiunile staliniste în general; nu a luat nici cea mai mică măsură de conservare a locurilor unde au avut loc execuțiile, a celor de detenție, de deportare sau exploatare a mâinii de lucru în regim forțat. Doar Biserica Ortodoxă s-a interesat de câteva locuri, pe care le-a integrat rapid în serviciul propriilor interese”. Între timp, Asociației Memorial, care s-a ocupat mai mult ca oricare altă organizație de descoperirea Gulagului, i s-a confiscat de către statul rus întreaga arhivă, care, în noul context, deranjează.

 

Deci Kolîma are o lungă și nefericită istorie...

Stalin avea nevoie de aur pe care să îl vândă. Din ce am citit, chiar și pe vremea țarilor se bănuia că în regiune ar fi mari cantități de minereu aurifer. Problema țarilor era că nu aveau o forță de muncă dispusă la asemenea sacrificii (iarna, temperatura poate depăși – 50 de grade) și nici nu se gândeau să îi folosească în Siberia pe revoluționari, care evadau frecvent. Nici revoluționarii ruși nu erau atât de numeroși încât să facă diferența și, nu în ultimul rând, autoritățile țariste erau mai sensibile la opinia internațională. În perioada interbelică, aurul încă avea importanță. Rezumând extrem de mult, putem spune că Stalin avea oameni, dar nu avea aur (sau nu atât cât ar fi avut nevoie, având în vedere ambițiile uriașe ale comunismului de a rade un sistem și de a-l înlocui cu altul. Vedem cum, după 26 de ani de la prăbușirea regimului comunist din România, cât de greu se poate schimba o societate pe calea evoluției pașnice, firești, fără o schimbare bruscă și violentă de direcție, cum a fost în 1945). Oamenii puteau fi dușmanii poporului (de fapt, ai comuniștilor) sau nu. Cred că, pentru Stalin și acoliții lui, vina putea fi inventată. În cel mai rău caz, trebuia să dovedești că nu ești dușman al regimului, ceea ce este complet absurd. Însă nu numai la Kolîma s-a aplicat acest sistem. În multe alte zone din imensa URSS a fost folosită forța de muncă în scopuri economice. Probabil că a fost o simbioză între sistemul represiv comunist, dezvoltat încă din 1918, și resursele aparent inepuizabile, dar prost exploatate ale fostului Imperiu Țarist. În secolul trecut, exploatarea resurselor și obsesia privind obținerea lor au fost endemice, ca și cum o țară se poate dezvolta doar dacă avea cât mai multe resurse. Este știut faptul că sunt destule țări în care, fără să existe cine știe ce resurse, se trăiește mult mai bine decât în cele bogate din acest punct de vedere.

 

Pornesc de la titlul volumului dumneavoastră, Viața și moartea în Gulag, și vă întreb: care era prețul unei vieți în Gulag și ce reprezenta, în fond, ideea de moarte? Evident, vorbim despre suferință, foame, trădare, evadare, stări-limită, crime și experiențe terifiante.

Gulagul a fost un malaxor de vieți umane și, chiar dacă cifra celor care au murit acolo a început să scadă în urma unor cercetări mai aplicate în arhivele sovietice (care și ele sunt împiedicate de noul curs revizionist adoptat de Putin) față de ceea ce se credea până recent, numărul celor care au suferit este impresionant și similar cu cel provocat de nazism. Anne Applebaum menționează cifra de 2 800 000 de morți. Dar prin Gulag se pare că au trecut nu mai puțin de 18 milioane de oameni, cam cât era toată populația României în 1930. Probabil că nu vom cunoaște niciodată cifra exactă. Gulagul nu a ucis la fel de mult ca uzinele morții ale naziștilor, doar pentru că unul dintre principalele sale scopuri era exploatarea forței de muncă. Și acum pare evident că, dacă erau uciși rapid toți deținuții, cine ar mai fi muncit la defrișarea taigalei, în mine, la construcția de canale, șosele etc.? Pentru a aduce forță de muncă liberă în aceste ținuturi neospitaliere, guvernul sovietic ar fi trebuit să cheltuiască mai mulți bani decât ar fi obținut, având în vedere că tehnicienii liberi sovietici nu erau foarte tentați să trăiască ani de zile la – 20 sau – 30 de grade, nici dacă li se plăteau salarii duble sau triple. De aceea nici nu se investeau prea mulți bani în aprovizionarea cu alimente. Prin urmare, foamea a fost o caracteristică esențială a Gulagului sovietic. Arma înfometării („Cine nu muncește nu mănâncă”, decretase Lenin încă din 1917) fusese folosită cu mult succes de sovietici încă din timpul Războiului Civil (1918-1920), pentru a-i lichida pe cei din opoziția burgheză sau țărănească. Această armă a fost întrebuințată într-o manieră criminală și în Ucraina (1932-1934). Tocmai de aceea am ales ca, în cea de-a doua parte a volumului, să mă axez pe ideea de foame și foamete, alături de alte aspecte esențiale ale vieții și morții din lagăre: evadarea (puși în fața unei morți aproape sigure, mulți deținuți s-au aventurat în astfel de încercări temerare, pentru că oricum nu mai aveau nimic de pierdut), filosofia suferinței (toți memorialiștii afirmă că nu poți trăi atât de mult timp în interiorul suferinței umane fără să fii marcat definitiv de anumite întrebări fundamentale), modalitățile de supraviețuire, mirajul normalității etc. Bine a spus cineva când a numit acest univers „arhipelag”!

 

„Logica Gulagului era una răsturnată, calitățile devenind deseori defecte, iar defectele calități în lupta grea pentru supraviețuire”

Un supraviețuitor vorbea despre „femei al căror aspect m-a bulversat: nu mai aveau nimic feminin în ele. Umbre osoase, cu brațe și picioare scheletice, acoperite de zdrențe puturoase”. Care era condiția femeii în această terifiantă experiență a Gulagului? Vorbim și despre Elena Glinka, Hanna Volovici…

Condiția femeii în Gulag era mult mai grea decât cea a bărbatului, având în vedere faptul că, în sălbăticia și barbaria lumii penitenciare și mai apoi a lagărelor, delicatețea, fragilitatea fizică și sensibilitatea femeii reprezentau defecte majore, căci logica Gulagului era una răsturnată, calitățile devenind deseori defecte, iar defectele calități în lupta grea pentru supraviețuire. Din altă perspectivă, după cum atestă mărturia Evgheniei Ghinzburg, femeia, dacă scăpa și nu era violată cu sălbăticie fie în vapoare, fie odată debarcate pe „insulă” ( Kolîma nu este o insulă, dar, în perioada anilor 1930-1950, se putea ajunge numai cu vaporul de la Vladivostok), în ceea ce în jargonul delincvenților se numea „tramvaiul din Kolîma” și dacă reușea să își găsească un loc în interiorul administrației fiecărui lagăr (fie la baie, la micul și improvizatul spital, ca să nu mai vorbim de bucătărie sau în vreo cooperativă agricolă unde se mai putea subtiliza hrană), avea șanse mai mari de supraviețuire decât bărbații. Era și mult mai rezistentă din punct de vedere psihic. În plus, mai exista posibilitatea de a supraviețui vânzându-și corpul, dar această acțiune trebuia întreprinsă încă de la început, când farmecul feminin nu era complet exterminat, sau asigurându-și protecția mai-marilor din lagăr, ceea ce, până la urmă, era cam același lucru. Vital era să nu muncească în afara lagărului sau nu prea mult. Dacă ne referim doar la Kolîma, trebuie spus că populația feminină nu era numeroasă, din simplul motiv că Dalstroi (Administrația Regiunii Penitenciare Kolîma) avea nevoie de bărbați cât mai puternici pentru muncile foarte grele și ucigașe din minele de aur și apoi din cele de uraniu. De aceea, se pare că, din întreaga populație concentraționară a zonei, doar 5-6% era formată din femei, adică în jurul a 25 000 de suflete. Elena Glinka avea 29 de ani când a fost arestată, în 1950, și trimisă în Gulag. A revenit de acolo abia în 1956. Glinka redă în mărturiile ei aspecte cutremurătoare despre violul la care erau supuse deținutele. Trei dintre ele erau deținute politice (o croitoreasă, o soție de dușman al poporului și o studentă din Leningrad, adică autoarea) și făceau parte dintr-un grup mai mare, amestecat, care a fost debarcat într-un cătun uitat de Dumnezeu din Kolîma. După ce deținuții de drept comun au adormit vigilența gardienilor (i-au îmbătat), au pus la cale „tramvaiul din Kolîma”, adică violarea în grup atât a deținutelor de drept comun, cât și a celor politice. Exista chiar și un „vatman” care stabilea ritmul și durata pe care fiecare violator o aveau la dispoziție. Autoarea ar fi scăpat doar pentru că ar fi fost păstrată pentru șeful minei din zonă. De multe ori, femeile ce reveneau din Gulag și supraviețuiseră violurilor în grup nici nu aveau curajul să povestească, odată întoarse acasă, despre aceste experiențe. Hava Volovici a reușit să supraviețuiască foametei din Ucraina din 1932-1933 văzând cum rudele îi mureau de foame doar pentru că era angajata unui ziar al Partidului de unde primea o rație mizeră de hrană. A fost arestată în 1937 și a îndurat chinurile Gulagului până în anul morții lui Stalin (1953). Ulterior, și-a scris memoriile, intitulându-le Până când povestea mea este spusă, în care descrie, printre multe altele, cum i-a murit fetița subnutrită într-un orfelinat din Gulag. Chinurile mamei au fost teribile.

 

A fost posibilă copilăria în Gulag?

În mod paradoxal, uneori a fost posibilă. De ce am spus „uneori”? Pentru că rata mortalității era ridicată în rândul deținuților, care erau încurajați să devină stahanoviști, să își consume resursele fizice pentru două-trei sute de grame de pâine în plus (hrana predilectă a Gulagului). Stahanoviștii reprezentau o categorie de deținuți care nu supraviețuiau prea mult. Copiii erau luați de la mamele lor după șase-șapte luni (eventual, acestea aveau dreptul să îi alăpteze de două ori pe zi) și crescuți în niște orfelinate care se aflau în interiorul lagărelor mai mari. Evghenia Guinzburg a lucrat mai mult timp ca îngrijitoare într-un astfel de orfelinat, iar scenele pe care le descrie depășesc mult capacitatea cuiva de a și le imagina: „Pătuțurile sunt lipite unul de altul. Sunt atât de mulți, încât, dacă începi să-i schimbi unul după altul fără să te oprești, nu revii la primul pătuț decât într-o oră și jumătate. Toți bombăne în limba lor, toți se epuizează țipând. Unii scot suspine plângăcioase, care nu așteaptă vreun răspuns. Alții își apără activ viața urlând sălbatic, cu energia pe care ți-o dă disperarea. Alții nici nu mai plâng: gem precum adulții”. Chiar dacă supraviețuiau până la o vârstă care le-ar fi permis să fie adoptați sau recuperați de părinți la finalul detenției, ne putem da seama cât de traumatizantă trebuie să fi fost o astfel de copilărie.

 

Religia, ideea de Dumnezeu, religiosul în general cum s-au articulat în Gulag?

Credința creștină a avut importanța ei în fortificarea unor suflete care sufereau și începeau să accepte inevitabilitatea morții. Am reținut cuvintele lui Varlaam Șalamov, căruia i-am citit povestirile de două ori, prima oară în franceză și apoi în română, după ce au apărut la Editura Polirom: „Absența religiei în care mi-am petrecut toată viața mea conștientă nu a făcut din mine un creștin. Dar nu am văzut niciodată oameni mai demni decât credincioșii din lagăre. Disperarea punea stăpânire pe toate sufletele și doar credincioșii îi rezistau”. Mai multe astfel de mărturii spun același lucru. Preotul român Dimitrie Bejan scria în același sens: „Biblia a fost cea mai întrebată, mai căutată carte în lagărele rusești. Copiată și difuzată, lumina sufletele, așeza furtunile, îl împăca pe om cu suferința. În pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau sorbite și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă”. Și Lena Constante sau Nicolae Steinhardt au scris pagini foarte frumoase despre rostul și puterea credinței în Gulagul românesc. Acesta e adevărul, când omul, chiar și ateu declarat, dă de greu și de apropierea morții.

 

Vorbim, până la urmă, despre un șantier al memoriei. Prin urmare, care au fost sursele pe care le-ați utilizat în alcătuirea acestui volum și cui credeți că se adresează cartea dumneavoastră? Care este miza ei?

Este mai degrabă un canal pe care am încercat să-l sap, dirijând către el cât mai multe râuri și pâraie ale memoriei, pe care le-am îndiguit în această formă rezistentă, cred eu, la trecerea vremii. Așa cum am mai spus, spațiul românesc a fost asaltat după 1990 de multe lucrări memorialistice ale deținuților români care au petrecut ani buni și au suferit în sistemul concentraționar din Republica Populară Română, calchiat – dacă nu chiar transpus în cele mai mici forme – după cel sovietic (sovieticii au avut mine, așa cum am avut și noi, în care au murit deținuți politici; au avut canale, așa cum am imaginat și noi; au patentat deportările unor grupuri de oameni bine definite, iar noi am avut același fenomen, pe care Valeriu Antonovici și Claudia-Florentina Dobre l-au imortalizat foarte bine). De aceea, cunoașterea matricei originale poate răspunde la multe întrebări legate de Gulagul românesc. De altfel, termenul Gulag s-a transformat în secolul trecut într-un substantiv comun, având în vede extinderea la nivel internațional a comunismului. Evident, sistemul represiv din fiecare „democrație populară” a cunoscut acest fenomen, fiind o copie a Gulagului sovietic. Din nefericire, acesta persistă până azi în RP Chineză, Cuba și RPD Coreeană. Am făcut tot posibilul să găsesc mărturii care nu au fost traduse în limba română și am revizitat mărturii care au apărut la începutul anilor ’90 în spațiul românesc, dar care au trecut nebăgate în seamă. Am preferat să lucrez singur și să-mi asum riscurile cercetării. De aceea consider că am făcut bine că am concentrat aceste experiențe și chiar le-am oferit cuvântul in extenso celor care au suferit, au supraviețuit și au avut curajul să scrie. Într-un fel, cartea mea conservă suferința umană provocată de comunism, una care pare a fi mult mai ușor de uitat decât cea provocată de nazism. Nu m-am rezumat la a condensa și a comenta academic, rece paleta vastă de experiențe din Gulag. Nu știu dacă am făcut bine, pentru că a ieșit o carte destul de voluminoasă, dar, prin marea diversitate a naționalităților care au suferit, este foarte clar că Gulagul a fost un fenomen internațional al secolului XX.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe