Igor Cobileanski: „Comedia sau lucrurile bune spuse sau însoțite de un zâmbet fac lumea mai frumoasă și mai încăpătoare”

Andrei Giurgia Publicat la: 20-12-2016

S-a născut în Republica Moldova. A debutat ca actor în 1988, în filmul Durerea, interpretând rolul principal. A urmat cursurile Facultății de Regie, Film și TV din cadrul Academiei de Teatru și Film din București (1991-1995). După absolvirea facultății, s-a întors în Republica Moldova, unde s-a angajat la un post de televiziune. În paralel, s-a ocupat și de realizarea unor filme documentare și artistice de scurt metraj. În 2013 a debutat în lungmetraj cu La limita de jos a cerului, film selectat la festivalurile Karlovy Vary, Varșovia și Liz și care a câștigat premiul FIPRESCI la Cottbus. A urmat scurtmetrajul Colecția de arome, cu un traseu festivalier bun (Clermont-Ferrand, Busan și Cairo). În 2016 apare Afacerea Est, o comedie savuroasă, care spune povestea unei prietenii conjuncturale dintre doi moldoveni, Marian (Constantin Pușcașu), un intelectual de provincie, și Petro (Ion Sapdaru), un oportunist plin de idei. Distribuția filmului este cu actori de pe ambele maluri ale Prutului. Lansarea oficială a filmului a avut loc la Iași. Igor Cobileanski ne vorbește pentru revista Timpul despre comic, trecut, prezent și viitor.

 

„Cred că cinematografia românească din ultimii 10-15 ani spune povești interesante și face filme competitive.”

Cum a ajuns Igor Cobileanski să facă filme?

Culmea este că eu nu am o istorie palpitantă, diferită și foarte neobișnuită. Am intrat în cinema de la 14 ani și asta fac în continuare. Am avut câteva roluri în cinematografia sovietică și moldovenească de pe atunci, după care am dat la facultate și am ajuns să fac câteva scurtmetraje care au devenit probabil virale, nu neapărat populare. Am și vreo două lungmetraje, printre care Afacerea Est, un proiect la care țin foarte mult, pentru că a fost cumva un scenariu inspirat și din realități, și din imaginația permisivă, la care am avut dreptul, pentru că, de obicei, un film te restricționează foarte mult, iar eu mi-am permis foarte multe în Afacerea Est.

 

Cum vă simțiți în cinematografia din România?

Mă simt confortabil și probabil încă în stare să fiu concurențial. Uneori, cred că subiectele pe care le abordăm ori noi, ori ei nu sunt cele adevărate, că ar fi putut să fie totul mult mai bine, mai caligrafic, în sensul dramaturgic. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, sunt doar idei. Aș fi vrut foarte mult să mai existe o duzină ca mine, de regizori moldoveni care să vină la București și să facă față, să facă filme, să se supere pe CNC-ul românesc și să-l laude atunci când iau proiecte. De fapt, mă simt regizor atunci când iau niște bani de la CNC, de la contribuabil, plătitorul de taxe român, dar totodată mă simt dator față de el.

 

Ce se întâmplă acum cu cinematografia din Republica Moldova? Care sunt starea, spiritul?

Nu sunt roz, dar sunt mult mai evoluate. Anul acesta s-a deschis și CNC-ul moldovenesc. Presupun că de la anul vor începe și niște finanțări pentru proiecte mici. Din câte cunosc, Valeriu Jereghi e directorul CNC-ului moldovenesc. Chiar ieri sau alaltăieri, fiind la București, a încercat să intermedieze un nou tratat de colaborare între cele două CNC-uri. Intenția ar fi să facem proiecte comune și să sprijinim coproducția româno-moldavă, lucru care aș vrea foarte mult să se realizeze începând cu anul viitor. Deși Chișinăul este un oraș mare, din păcate, Moldova, chiar dacă este o entitate statală, nu poate exista de una singură. Are nevoie neapărat de sprijin românesc, lucru care presupun că se întâmplă.

 

„Moldovenii râd de situația în care nimeresc”

Cum se prezintă situația cinematografelor? La noi e o problemă din acest punct de vedere. Mă refer la cinematografele de stat, pentru că ele nu prea există în orașele importante. Cum e situația în Republica Moldova?

La fel de prost, poate chiar mai prost, în cinematografele cârmuite de stat. Probabil nu au un management capabil să le facă să supraviețuiască unor realități economice și atunci se cam distrug, rămân necompetente. Intenția celor buni e să fie cumva valorificate spațiile alea, exact pentru destinația în care au fost gândite. Deocamdată, cred că lucrurile sunt de partea neagră a liniei. Mai au mult până a fi îmbunătățite. Nu suntem cei mai buni la capitolul cinematografe.

 

Cei care văd scurtmetrajele, filmele realizate de dumneavoastră recunosc amprenta. Este una comică, în cea mai mare parte, dar prezintă și realități. Aș fi curios să ne spuneți: cum privesc cei din Republica Moldova filmele dumneavoastră? Pentru că, practic, este viața lor expusă pe peliculă.

Nu știu exact cum le privesc. Pot să mă uit doar statistic la niște vizionări și îmi dau seama că, de fapt, grosul vizionărilor nu sunt din Republica Moldova, ci din România… Cred că suntem la fel, pentru că râdem și plângem identic în fața oglinzii. Nu cred că, într-un fel sau altul, diferențele ne fac să ne complăcem sau să ne biciuim diferit. Scurtmetrajele mele erau un fel de portretizare a societății, nu neapărat a unor oameni concreți. Știu foarte bine că lumea a râs la ele și mulți au zis: domle, așa suntem, asta e, n-avem încotro! E o satisfacție să știi că poți să le vorbești despre societate unor oameni care fac parte din ea, iar ei să nu se supere. Am avut o întâlnire frumoasă într-o noapte. Am ieșit să-mi cumpăr țigări și s-au apropiat de mine niște oameni dubioși. S-au uitat urât la mine și mi-au zis: „Noi suntem de la Moldtelecom”. Mi-am dat seama că i-am portretizat urât, că s-ar putea întâmpla ceva rău. S-au uitat la mine, m-am uitat și eu la ei, iar în secunda doi au început să râdă. Comedia sau lucrurile bune spuse sau însoțite de un zâmbet fac lumea mai frumoasă și mai încăpătoare.

 

Umorul este același peste tot? Mă refer la cel românesc și la cel moldovenesc… Sunt diferențe sau este perceput în mod diferit?

Umorul este, într-un fel sau altul, diferit, dar nu vorbim despre un umor diferit în sensul în care îl înțelegem, nu vorbim despre umorul moldovenesc și cel nemțesc, lucru care este chiar diferit. Vorbim despre niște nuanțe regionale între umorul muntenesc, de exemplu, și cel moldovenesc. Cel moldovenesc este mult mai axat pe situație, pe când cel muntenesc este mai verbal. Caragiale nu s-ar fi putut naște în altă parte decât în Muntenia, pentru că substanța lui este literatura, verbul este cuvântul. Pe când moldovenii râd de situația în care nimeresc.

 

„Nu poți să fii rău cu un actor, atât timp cât l-ai ales. Ți-l asumi”

De unde a apărut ideea cu scenariul filmului Afacerea Est? De unde a pornit și cum s-a ajuns la subiect?

Totul a început când l-am ascultat pe un om care mi-a povestit că a cumpărat un vagon de potcoave și nu știa ce să facă cu ele, iar asta era foarte dramatic pentru el. Am găsit în ceea ce mi-a spus un lucru extrem de comic și am dezvoltat în acest sens filmul. De altfel, aș fi tare curios să aflu cum ar reacționa acum dacă ar intra în sală și s-ar regăsi printre personajele pe care le-am portretizat în film. A pornit, ca în orice scenariu, de la o faptă reală.

 

Nu a fost puțin riscant să alegeți actori care nu sunt foarte cunoscuți, care nu apar în filmele regizorilor din România? Într-un fel, v-ați asumat acest risc sau nici nu v-ați gândit la el? Ce a contat în alegerea acestor actori, majoritatea din regiunea Moldovei?

Este riscant să iei actori care nu sunt buni. Să iei actori care sunt amatori, care nu se pricep la arta actoricească. Notorietatea ține de alte aspecte, mai degrabă de promovare, nu de calitate. Actorii pe care i-am găsit la Iași, Piatra Neamț, Botoșani sau Bârlad, pe care i-am adus de la Chișinău sau actorii moldoveni pe care i-am chemat de la București sunt toți unul și unul, foarte buni. Iar în sensul ăsta n-am avut nici o frică. Unii dintre ei sunt mai cu notorietate, cum ar fi Ion Sapdaru. Alții au fost probabil ocoliți de dezmierdarea cinematografică, cum este Constantin Pușcașu. Dar ambii sunt niște actori foarte buni, iar în spatele lor, pentru că ei au condus tot filmul, sunt actori care merită să fie văzuți pe ecran.

 

Ce-ați urmărit la ei?

Cred că sunt două lucruri la care am vibrat, ca să zic așa, și am fost foarte atent: să zâmbească sau să râdă atunci când citesc scenariul și ce atitudine au pentru viitorul film. Iar apoi, interpretarea filmului, care trebuia să fie una firească, amestecată cu interpretarea excentrică.

 

Ei spuneau că au lucrat foarte bine cu dumneavoastră și că, de fiecare dată, ați încercat să se simtă ca într-o familie…

Nu mi se pare că a striga la actori sau a fi rău cu ei este o valență sau o valoare pentru regizori. Regizorul își alege actorii, își alege echipa. În funcție de cum este această alegere este și relația cu oamenii. Nu cred că trebuie să strigi la un operator sau la un băiat de la lumini, atât timp cât l-ai ales. Nu poți să fii rău cu un actor, atât timp cât l-ai ales. Ți-l asumi.

 

Igor Cobileanski a făcut afaceri?

Din păcate, m-a ocolit calitatea asta de a face ceva care să-mi aducă bani. M-a ocolit bișnița, orice înseamnă progres economic imediat. Am căutat cumva să mă descurc singur. E mai simplu.

 

Ce au moldovenii și n-au românii? Din mai multe puncte de vedere, pe care le-ați urmărit și le-ați analizat.

Suntem aceiași. Nu putem găsi niște calități. Probabil că, având în vedere că moldovenii din partea cealaltă încă mai vorbesc rusa, este unica diferență pe care o știu, și e o valoare până la urmă. În rest, suntem absolut la fel. Avem aceleași hăituri de Anul Nou, aceleași cântece de jale, râdem la aceleași glume, ne place aceeași muzică. Spre fericirea noastră, avem mult mai multe lucruri în comun decât cele care ne-ar despărți.

 

Ce s-a schimbat sau ce s-a îmbunătățit la modul de a face film în 2016?

Calitatea producției la nivel de organizare și calitatea narațiunii la nivel de poveste. Cred că cinematografia românească din ultimii 10-15 ani spune povești interesante și face filme competitive. Lucru care nu s-a întâmplat mai devreme în mod absolut.

 

Ce filme românești ați văzut și v-au plăcut?

Am văzut Sieranevada acum câteva zile și mi-a plăcut.

 

Pândiți festivalurile? Este un scop al dumneavoastră să ajungeți la un anumit festival cu un anumit film pentru a obține un premiu?

Nu este neapărat un scop în sine să ajung la festivaluri. Din păcate sau din fericire, festivalurile sunt părți ale industriei. Este zona în care îți este recunoscută sau ba calitatea industrială, ca s-o numesc așa. Evident, orice festival, chiar participarea la el, înseamnă foarte mult nu doar pentru un regizor, ci pentru toți cei care sunt sau au fost implicați în film. Dar dacă aș spune că fac un film pentru un festival, ar însemna să mint, pentru că majoritatea producțiilor mele sunt, cumva, în ceafa spectatorilor. Sunt pentru oamenii care merg la cinema și se uită la film.

 

La ce lucrați acum?

Sunt cucerit, ca să zic așa, de Umbre 2, un proiect HBO, și scriu două sau trei proiecte în paralel. Sunt proiecte cinematografice la care țin foarte mult și care sper că vor ajunge pe ecrane în doi-trei ani. Ce este frumos în meseria noastră este speranța permanentă. Nu poți să fii regizor și să nu speri că filmul tău va ajunge pe ecran sau că vei ajunge să-l faci. Este puțin diferit față de alte arte și cred că familia asta de cineaști ne face deosebiți de ceilalți.

 

Știe Igor Cobileanski despre ce va fi următorul său film? S-a gândit la el? Are o idee creionată?

Sunt câteva idei care mă macină. Știu cum vor fi făcute. Mai mult decât atât, știu și ce actori vor juca, dar nu voi trăda detalii, atât timp cât filmul nu apare pe ecran.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe