2000-2016. O recapitulare (III)

Claudiu Komartin Publicat la: 20-12-2016

Din păcate, discuția despre așa-numitul minimalism – care astăzi e pe buzele tuturor și apare în articole cu o frecvență comparabilă cu a unui alt „-ism”, la modă acum 10-15 ani, mizerabilismul – a fost din start ratată. Folosit ca mot bon à tout faire, minimalismul a ajuns să fie folosit în contextele cele mai diverse și cu înțelesuri uneori contrare.

 

Pentru unii critici, era de ajuns ca un volum de poeme să fie mai scurt, textele să nu aibă titluri și să nu conțină mai mult de zece-douăsprezece versuri, că automat aveam de-a face cu o ilustrare a minimalismului. Alții, ceva mai nuanțați sau mai iscoditori, au început să indice, din aproape-n aproape, câteva trăsături care au legătură cu această orientare: economia de efecte, preferința pentru o postură auctorială slăbită, dacă nu de-a dreptul anonimă, lăsând astfel cititorul să participe la structurarea poveștii și la găsirea sensului; repetitivitatea, reluarea unor motive, teme și secvențe (exemplul clasic vine din muzică, în special din compozițiile lui John Cage), părăsirea oricărei tentative de a te instala într-o manieră (să nu uităm că, în artele vizuale, această mișcare a pornit ca un reflux față de expresionismul abstract, iar în context românesc, cam patru decenii mai târziu, ca respingere a puternicei orientări ortodoxiste de după 1990). Apoi, în minimalism avem de-a face cu o estetică austeră (deși generațiilor mai vechi, obișnuite cu discuțiile scorojite în legătură cu „autonomia esteticului” și alte fixații similare, nu le-a trecut prin cap că așa ceva ar fi de găsit aici), ceva pe cât de frugal, pe atât de tonic, cu rădăcini în filosofia și cultura pop, dar și în ultimele rămășițe ale New Age-ului (etica zen, limitarea oricărui exces și, de aici, o avariție formală, un gust pentru simplitatea ce patinează pe suprafețe netede).

Revenind la poezia ultimilor 25 de ani, cel care anticipează primul această mișcare și cu un ecou tot mai puternic odată cu trecerea timpului este Constantin Acosmei. El publică la doar 23 de ani o carte, Jucăria mortului (1995), care anticipează direcția ce va începe să câștige tot mai mult teren la sfârșitul deceniului următor. Pledoaria pentru această nouă estetică e susținută, desigur, și de primele cărți ale lui Dumitru Crudu, însă Jucăria mortului își depășește, într-un anumit sens, timpul, mai ales că Acosmei debutează deodată cu 90-iștii din gruparea „Universitas”, care sunt imediat înregistrați și canonizați. Urmează autorii din preajma anului 2000, care propun, așa cum am arătat, o serie de poetici grave, nombriliste, pline de tot felul de excese (aproape toți sunt puternici din punct de vedere vizual, caută șocul receptiv, descriu abjecția și își expun fără mari precauții rănile, impunându-se ca exploratori înrăiți ai traumei, sunt crispați, relația cu corpul e întotdeauna tensionată etc.).

Pe de altă parte, la începutul secolului și în special pe site-ul clubliterar.com, care a fost vreme de câțiva ani principalul loc de expunere și atelierul cel mai fertil al tinerilor scriitori care se afirmau, au existat câteva discursuri marginale aparte, unele dintre ele bănuite (probabil nu fără temei) că ar reprezenta „clone” (adică, în limbajul specific literaturii internaute de atunci, heteronime ale unor autori deja cunoscuți în cercul respectiv); probabil că cel mai derutant (și cel care a produs o vie atracție acum 10-11 ani) a fost Liviu Diamandi, ale cărui texte au rămas însă nepublicate și învăluite în mister. Andrei Peniuc a fost bănuit că ar fi în spatele lui Diamandi, fiindcă cele două volume cu care debutase în 2002 îl recomandau ca pe un poet cu disponibilități în această zonă. Personal, trebuie să-mi recunosc eroarea de a-l fi subestimat pe A. Peniuc, pe care nu l-am receptat – poate și din fireștile rivalități dintre tinerii poeți, poate și situându-mă într-o zonă de explorare cu totul neasemănătoare. Însă, prin Un animal mic și Mic manual de terorism, publicate înainte de a alege viața monahală (acum zece ani), Peniuc lasă să se întrevadă o zonă în care poeții din deceniul următor au avansat tot mai mult și mai decis, până la cel mai bun tânăr poet de acum, Alex Văsieș, aflat pe val după ce a publicat, tot la 23 de ani, două volume primite la superlativ: Instalația și Oana Văsieș (în cel din urmă, face un joc straniu și provocator, ducând într-o zonă de ambiguitate și subminare convenția uzată a heteronimelor).

Ar fi utilă o revizitare a principalelor contribuții din ancheta despre 2000-ism din nr. 2-3/2005 al revistei Caiete critice, după cum interesante ar putea fi, pentru cineva preocupat de temă – și de evoluția unui fenomen care e deja istorie recentă –, alte câteva anchete, găzduite de Paradigma, Cultura și Vatra, antologia hazardată Generația 2000 (2004) a lui Marin Mincu, cea fără cap și coadă a lui Daniel D. Marin, Poezia antiutopică (2010), sau mult mai echilibrata Companie a poeților tineri (2011), care ar fi putut să fie antologia de bază a poeților dintre 2000 și 2010 dacă de ea s-ar fi ocupat numai Dan Coman. Iar masivul studiu Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000 de anul acesta al Grațielei Benga va deveni, oricâte hibe i s-ar găsi, o referință obligatorie pentru poezia perioadei.

Ceea ce vedem acum e deja un peisaj mult schimbat: în acest conglomerat în continuă transformare, Vasile Mihalache impune atât teoretic, cât și practic conceptul multiform de postumanism (cel mai popular nou „post-” al momentului), în care Andrei Dósa, cel mai bun dintre poeții care fac legătura între valul 2000 și noile tendințe exprimate în ultimii cinci-șase ani, va publica la începutul lui 2017 a patra sa carte, iar Radu Nițescu și Alex Văsieș, foarte diferiți, își dispută – cel puțin până când ceilalți tineri autori cu debuturi promițătoare din ultimii ani vor confirma –, pe două direcții întru totul divergente, puterea de atracție a unor discursuri care pot reseta, dacă nu au făcut-o deja, regulile jocului literar al prezentului. Vom vedea în anii următori către ce o vor apuca acești poeți, sub presiunea ultimelor tendințe și câți dintre ei vor fi îndeajuns de inteligenți, de puternici și de clar structurați încât să impună poeticile dominante ale viitorului imediat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe