Historia arcana

Cosmin Ciotloș Publicat la: 20-12-2016

Simpla cazuistică din Mistificțiuni (ediție revăzută și adăugită, Editura Spandugino, București, 2016) ar fi putut reprezenta, acum câteva decenii, o piesă de rezistență în dosarul bătăliei pentru postmodernism. Alături de caligramele monstruoase ale lui Iordache Golescu, de comedia receptării scufundată în subsolurile paginilor Țiganiadei, feluritele bizarerii repertoriate de Mircea Anghelescu aici ar fi constituit argumente forte în favoarea unei abordări mai relaxate a literaturii române.

 

În 2008, însă, când apărea prima ediție a acestui studiu, discuțiile pe marginea schimbărilor de paradigmă se stinseseră deja, înlocuite fiind de efemeride. Drept urmare, cartea și-a primit aprecierile (pe deplin meritate) în virtutea unor lecturi cuminți, de nu cumva leneșe de-a dreptul. Descriindu-i corect conținutul, recenzenții făceau totuși abstracție de context, de necesarele „unde de șoc” pe care acesta le-ar putea genera. Nu-mi aduc aminte ca titlul să fi făcut cuiva cu ochiul, deși acesta conținea o trimitere la două cunoscute noțiuni (critifiction și surfiction) lansate și vehiculate de Raymond Federman, unul dintre patriarhii postmodernismului american.

Avem deci de ales între două „game”, una minoră, cealaltă, ca să păstrez metafora, majoră. Cea dintâi presupune a citi Mistificțiunile ca pe un efect secundar al erudiției (cuvântul poate părea prea mare pentru timpurile noastre; nu și dacă-l aplicăm lui Mircea Anghelescu). La urma urmelor, fișele de lucru ale oricărui cercetător dedicat conțin asemenea curiozități: intuiții locale, descoperiri de arhivă, montúri interpretative, marginalii, elucidări. Toate, pasionante. A le pune laolaltă și, mai mult, a le găsi un concept-umbrelă solid din punct de vedere științific e, în sine, o reușită. Inclusiv una de ordin stilistic, fiindcă nu-i ușor să fii simultan în aceeași pagină, în același rând chiar, ludic și academic, spectaculos și precis. Sub acest raport, cartea se ocupă de tot ce ține de arta prestidigitației literare: falsuri, farse, apocrife, pastișe, parodii, așa cum o spune subtitlul. Confuzii, atribuiri nefericite (o improvizație publicistică a tânărului Lovinescu fiind ani buni după aceea considerată o bucată autentic eminesciană), travestiuri sau hibrizi (de felul lui A. Mirea, cel sub al cărui nom de plume se ascundea identitatea dubletului D. Anghel – Șt.O. Iosif). Diversitatea acoperirii e uimitoare și nici măcar cronologic nu se poate vorbi despre un teritoriu de predilecție. Chiar dacă din secolul al XIX-lea Mircea Anghelescu extrage câteva cazuri complicate (Cronica lui Huru, paternitatea Cântării României sau caracterul ficțional, niciodată observat, al scrierii lui Dinicu Golescu), nu se poate spune că următorul n-ar fi bine reprezentat. De la „afacerea Caion” și repercusiunile ei (nevinovat, Caragiale va ajunge în cele din urmă victimă a unui plagiat) până la scandalul din jurul Amantului doamnei Chatterley (continuat de F. Aderca), spectrul e cât se poate de întins. De la notorietăți până la inși definitiv efasați, de felul unui Apostol D. Culea, autor al unei variante autohtone de Robinson Crusoe. În fine. Vorbim totuși despre o ediție a doua a cărții, deci, exceptând adaosurile, cuprinsul e cunoscut cititorilor. Dacă am făcut această trecere în revistă a fost pentru a discredita eventuala impresie că doar scriitorii nesemnificativi ar fi pasibili de mistificțiuni. Nici gând! Un indice de nume ar arăta probabil cât de amplu (și de nediscriminatoriu) e fenomenul.

Aceasta ar fi, încă o dată, „gama minoră”, cu beneficii și cu neajunsuri. Depărtându-ne de ea, înălțându-ne deasupra acestei perspective, vom putea privi Mistificțiunile în ceea ce aș numi adevărul lor cultural. Ca replică într-un dialog extins. Așa cum sugeram în primele rânduri ale cronicii, văd aici răspunsul sceptic pe care un istoric literar sobru, prob, experimentat și, prin forța lucrurilor, conservator îl dă celor care apără inerțial și deja fără putere de convingere morga canonului estetic (neo)modernist. Prin formație, Mircea Anghelescu ar fi avut motive să pledeze pentru un statu quo. Dar n-o face. Și tocmai de aceea demersul său e credibil. El pune la îndoială rațiunea vanitoasă a „marii istorii” de a afirma, de a impune, de a ierarhiza, întrebându-se cu discreție și bun-simț ce anume se normează acolo. Pastișe nedetectate? Falsuri neidentificate? Jocuri tratate fără umor? Intenții indiscernabile? Lecțiuni eronate? În definitiv, Mistificțiuni reprezintă un eșantion prelevat dintr-un organism uriaș, proteic și mai ales viu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe