De la experiența religioasă la etica relațională

Aurel Codoban Publicat la: 20-12-2016

Pentru orice încercare de filosofie a religiilor, punctul de plecare modern cel mai convenabil este conceptul kantian al experienței. Dar pentru aceasta e nevoie ca, de la început, felul în care este concepută teologal experiența religioasă să fie compatibil cu demersul filosofic. Probabil că Dumitru Stăniloae este un gânditor cu totul privilegiat pentru o atare investigație filosofică a experienței religioase întrucât el este în teologia ortodoxă și în filosofia religioasă românească gânditorul care, urmând paradigma lui Grigorie Palama, a reușit să împace în cel mai înalt grad perspectiva religioasă biblică, a Dumnezeului viu al credinței, cu perspectiva filosofică.

 

Pe de altă parte, pentru a-i păstra specificul, experiența religioasă trebuie tratată cu înțelegere teologală. Această înțelegere teologală a fost mediată, după câte știu, pentru Sandu Frunză, de întâlnirea cu Dumitru Stăniloae. Într-adevăr, cu multă vreme în urmă, Sandu Frunză a făcut o scurtă „ucenicie” în preajma Părintelui Stăniloae. Dar el a venit la această întâlnire cum vine de obicei cel ce mai întâi ucenicește într-ale filosofiei: cu opera bine cercetată anterior și, deci, cu gândirea teologului cunoscută din cărți. Rezultatul a fost în acele timpuri o puternică teză de doctorat, transformată apoi în prima ediție a cărții de față, Experienţa religioasă în gîndirea lui Dumitru Stăniloae O etică relaţională, care, revăzută, devine acum ediția a doua (Eikon, București, 2016).

În Dumitru Stăniloae, în care, se spune, Heidegger ar fi văzut al doilea gânditor creștin al secolului 20, Sandu Frunză, la rândul lui și pe bună dreptate, vede un „gânditor neo-patristic”, caracterizat de o experiență apofatic-palamitică a misterului Sfintei Treimi, însoțită de o hristologie cosmică inspirată de Maxim Mărturisitorul, în care accentele cad pe iubire și comuniune. În acest context general de gândire, experiența religioasă presupune prezența a două realități, de ordine de existență diferite, dar a căror unitate de esență permite instituirea unei relații. Cele două ordini aparțin sacrului transcendent și sacrului transcendental și reprezintă, în cazul experienței religioase creștine și iudaice, cei doi poli ai realității religioase: omul și Dumnezeu.

În interpretarea lui Sandu Frunză, pentru teologul român, „între cei doi poli ai experienței religioase, omul și Dumnezeu, se instituie o relație de comunicare arhetipală”. Dumitru Stăniloae sintetizează astfel perspectiva unui Dumnezeu existând în sine, similar principiului filosofic, cu aceea a unui Dumnezeu în relație cu umanitatea, divinitate vie a credinței – și liniile sintezei continuă să se împletească prin polaritățile: transcendent-imanent; ascuns-manifest și, în cele din urmă, în planul experienței religioase, prin sacrul transcendent și sacrul transcendental –, dând o bună ocurență contemporană tradiției patristice autentice. Relația de comunicare arhetipală este trăită ca iubire, ceea ce implică la nivelul comuniunii o etică relațională. În ceea ce privește atributul de arhetipal, el trebuie înțeles teoretic ca o implicare a caracterului integral al persoanei.

Exegeza lui Sandu Frunză urmărește pasajul de la experiența religioasă la etica relațională, iar punctul turnant este ideea de persoană. Atributul de arhetipal trebuie înțeles teoretic ca o implicare a caracterului integral al persoanei. „Calitatea de persoană este dată de structurile de comunicare arhetipale”, iar „caracterul personal condiționează posibilitatea experienței religioase” ca pe o trăire angajată în actul iubirii. Dar „persoana umană este creată ca un subiect relațional, după chipul supraexistenţei reprezentată de ipostazierea persoanelor treimice” (p. 52). O astfel de structură ontologică a persoanei implică comuniunea. Persoană, comuniune și iubire devin un fel de trinitate, acceptabilă atât religios, cât și laic, a interpretării, care produce bune efecte analitice. Astfel încât dacă relația de comunicare arhetipală este trăită ca iubire, ea implică la nivelul comuniunii o etică relațională.

Se relevă astfel cele două axe importante ale demersului acestei cărți: o interpretare a relației dintre om și Dumnezeu în creștinism ca și comunicare, și o reformulare a esenței moralității ca iubire. Pentru prima variantă, se cunosc studii cu punct de plecare confesional baptist, dar cu evoluție postmodernă deconstructivă, cum sunt cele ale lui Don Cuppit, care refac formula veche, iudaică a relației cu Dumnezeu din perspectiva comunicării. Pentru a doua variantă, stă mărturie Etica postmodernă a lui Zygmunt Baumann, care reia pe Lévinas într-o interpretare ce transferă moralitatea din registrul datoriei în cel al iubirii.

Se vede deci de unde vine calitatea deosebită a acestei exegeze asupra gândirii teologice a lui Dumitru Stăniloae: Sandu Frunză a știut să opteze de la început pentru o poziție teoretică solidă, aceea a Persoanei și a Alterității, care îi oferă cea mai largă deschidere interpretativă, capabilă să cuprindă atât viziunea teologică, cât și ideația filosofică dintr-o singură perspectivă. El poate astfel reduce convingător întreaga distanță dintre filosofia religioasă a lui Dumitru Stăniloae și pozițiile filosofice moderne la opoziția unui gânditor religios față de o perspectivă imanentistă care duce la depersonalizare și nivelare ontologică și la tendința voinței libere de a transforma transcenderea în autotranscendere. În consecință, una din reușitele acestei cărți este aceea de a trata cu imparțialitate și obiectivitate polemicile lui Dumitru Stăniloae cu Lucian Blaga, Martin Buber și Martin Heidegger.

Dar cheia mai profundă în care se cuvine să citim astăzi întreaga carte sunt considerațiile finale, unde în chip de concluzii ni se prezintă ideea de om ca ființă relațională. Este evident pentru Sandu Frunză că teologia comunicării generalizate formulată de Stăniloae se bazează pe principiul relaţional pentru a fundamenta comunicarea intersubiectivă, iubirea și etica relaţională. Ceea ce este mai puțin evidențiat, pentru că ar fi un excurs în prezentarea gândirii teologului român, este ideea interesantă și valoroasă, pe care Sandu Frunză reușește să ne-o propună ca temă de gândire, după care, cel puțin în comunitatea creștină, relaționarea ar înlocui alteritatea.

În fine, dar nu în ultimul rând, Sandu Frunză este un bun hermeneut al simbolului religios. Partea a II-a, Spaţiul median al experienţei religioase, pune în discuție imaginarul și simbolizarea în teologia comunicării generalizate folosind imaginea ce parcă trimite la o icoană pe sticlă, a „pomului din mijlocul grădinii paradisului”. Este unul din aspectele interesante ale experienței religioase pe care știe să o descopere autorul fără a forța interpretativ gândirea lui Dumitru Stăniloae. Diferența ontologică lasă cunoaşterii, în experiența religioasă, șansa întîlnirii în planul median al interferenţei dintre sacrul transcendent şi sacrul transcendental. Aşa cum am putut vedea, din analizele și intepretările lui Sandu Frunză, cunoaşterea realizată de omul religios presupune o cunoaștere prin trăire a structurilor pe care experienţa religioasă i le pune la dispoziție în spaţiul median al desfăşurării ei: „Spaţiul median al experienţei religioase acționează ca un fel de condiţie de posibilitate prin structurile imaginative pe care le pune în mișcare. El nu se sustrage caracteristicilor funcţionării imaginarului religios nici măcar atunci cînd este vorba despre formule simbolice abstracte sau despre trăiri spirituale foarte subtile” (p. 228).

Cartea lui Sandu Frunză e un omagiu adresat nucleului autentic al gândirii lui Dumitru Stăniloae pentru că reușește să ne arate că, în continuarea tradiției pe care marele teolog român o stabilise și o susținea, se poate face un metadiscurs de calitate care să indice nivelul necesar discursiv al discursului teologic ortodox, pentru un dialog deplin cu filosofia.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe