Visul axolotului

Angelo Mitchievici Publicat la: 20-12-2016

Apa pârjolită este unul dintre cele mai tulburătoare documentare pe care le-am văzut, unul greu de clasificat, l-aș numit un documentar-eseu, precum cel al Yulenei Olaizola, Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo, făcut tot într-o metropolă mexicană: Ciudad de México. Alexander Hick alege Mexico City pentru a spune două povești cu doi protagoniști: un pescar, unul dintre ultimii rămași, trăind din amintirea mlaștinilor care înconjurau pe vremuri orașul, și un polițist provenit dintr-un băiat de cartier, fost traficant de amfetamină, aparținând cândva lumii brutale a cartelurilor mexicane și recompus cumva într-o formulă de viață nu mai puțin stranie.

 

Povestirea-cadru are însă ca protagonist emblematic un amfibian, axolotul, o salamandră albinoasă care a suscitat o fascinație perenă pentru conchistadorii spanioli până la zoologii experimentați, poate și din cauza aspectului său foetal, larvar, infantil. Într-adevăr, axolotul conservă caracteristicile tipic larvare, dar în ciuda acestui fapt se poate reproduce. Ceea ce e straniu pentru zoologi ține de faptul că, prin administrarea de hormoni, axolotul își continuă dezvoltarea parcurgând și celelalte etape ale metamorfozei cutumiare a amfibiilor, pierderea branhiilor, adaptarea la o viață terestră etc. Axolotul pare suspendat în evoluția sa, caz rar de pdeomorfoză sau neotenie. În film, Alexander Hick etalează planșe anatomice, unde mitologia întreține o relație bizară, fantastă cu zoologia în carnetele primilor observatori europeni, călugări papistași. Pentru Hick, axolotul constituie un simbol al orașului tuturor metamorfozelor, Mexico City, un fel de copil etern.

Într-un microeseu minunat, Ideea de copilărie, Giorgio Agamben ne propune în jocul imaginației un fel de complex peterpanesc, prin care copilul ar putea refuza creșterea reușind să-și prezerve imaturitatea, ignoranța beatifică și un orizont de potențialități tatonate de presimțire, niciodată actualizate. În pescarul pe care-l însoțește, regizorul descoperă o dimensiune genuină a existenței, suspendată în timp de o nostalgie dizolvantă, ce se întreține pe seama umbrelor unui ținut bântuit de prezența totemică a axolotului, un ținut bogat, febril, cândva magic, acum unul secătuit, mistuit, ars. Pescarul abia dacă trăiește din ceea ce prinde; fixat într-o gesticulație ancestrală prin forța unei inerții, păstrează urmele altui timp. Cu prezența sa, siluetă nesigură pe o barcă, în loc să documenteze un fapt social, Hick „scrie” un poem. Celălalt personaj vine dintr-o lume care surâde zilnic cruzimii. Chipul bărbatului în vârstă de cincizeci de ani are ceva îndepărtat. Regizor și personaj parcurg drumuri prin oraș, vizitează suburbii unde regizorul n-ar putea niciodată pune piciorul singur. Un tren traversează cu o lentoare canibală cartierul; în stație, mexicani uscați își etalează tatuajele; unul dintre ei, care o are tatuată pe o tibie pe Maica Domnului, iar pe cealaltă moartea, cu fața-i de tigvă, își amintește cum l-a tăiat trenul pe Pablito sau pe nu mai știu cine. N-ar fi nimic, dar detaliul atroce alunecă pe tăișul lamei: un băiat a furat mâna desprinsă de trup și a plecat cu ea acasă. Se râde fără veselie. Pe drum, povestea curge lent ca o hemoragie; există momente în care adevărul pare să-și fi găsit expresia cea mai frustă în fraze de o splendidă cruzime de roman sud-american. Polițistul îi spune regizorului, en passant: „Tatăl meu mi-a spus odată în copilărie: pușca se ține cu mâinile, dar de tras tragi cu coaiele, dacă vrei cu-adevărat să omori pe cineva!”. Și, într-adevăr, personajul lui Hick arată ca unul care a omorât cândva pe cineva; de aici un anumit aer contemplativ cu care înconjoară orașul cu amintiri, o gravitate care nu are nimic contrafăcut, nimic din majestatea reflecției nobile, ci mai degrabă ceva din înțelegerea efemerului, a intensității momentului.

Interesat de proces, și nu de rezultat, de felul în care experiența se ordonează de la sine, își află singură coerența, regizorul german, care a studiat și artele frumoase, alege această libertate a eseului, construindu-și filmul inițial ca literatură, cu variațiuni pe tema axolotului ales ca metaforă a lumii pe care o explorează fără a pretinde nici o clipă că o înțelege. De fapt, el ne lasă mirați în fața ei, empatici cu propria sa stupefacție.

Hick preferă să se abandoneze în voia impresiilor, documentarul rămâne suspendat, cu final deschis, indicibil, posibil, dar nefinit, prin urmare, abandonat infinitului sugestiei. Asemeni axolotului care nu va ajunge niciodată adult, documentarul său nu dobândește fermitatea finalizării, a parcurgerii până la capăt a posibilităților care se deschid deconcertant la tot pasul. Asemeni unui poem, documentarul lui se învelește în mister, în inefabil, ca și axolotul despre care se crede că este nemuritor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral