Scrisoarea III. Hilarieni vs trumpiști: despre maturitatea politică a generației Woodstock

Roxana Patraș Publicat la: 20-12-2016

Dragă Diana,

 

Știu că ai văzut, ca noi toți, spectacolul electoral din SUA. L-ai urmărit mai emoționată decât oricând, de parcă ai fi asistat la ultimele alegeri libere dinaintea marelui război de secesiune ce se anunță între „America profundă”, votanții lui Trump, și – iată un inevitabil joc antonimic – „America superficială”, adică votanții lui Hilary. „Superficială?!?”, te întrebi pe bună dreptate. „Dar cum arată această «Americă superficială», soro?”

Ei bine, în această versiune de Americă, totul e la vedere, forma este egală cu fondul. Nimic rău pânʼ aici. Chestie de sinceritate, domʼle, de consistență, dar nu în sensul acela material, românesc (în care aproape îți bagi degetele ca să verifici indicele de vâscozitate), ci în acela englezesc, de „consecvență”. Probabil îți aduci aminte imaginile din tabăra democraților, cu studenți și tineri in their thirties, cu doamne de culoare sau hispanice aruncând priviri dezolate, fără speranță. Dar câtă nedreptate, totuși, să le spui tuturor acestor „hilarieni” că-s niște… „superficiali”! Iar fanilor lui Trump – „trumpiștii”, adică aceia care țin de „America profundă” – să le zici că-s „profunzi”: „profunzi” în sensul legăturii lor cu originile, cu tradițiile; „profunzi” în sensul reticenței față de noutate; „profunzi” în sensul încetinelii saturniene sau chiar al retardului față de tot ceea ce, în lumea contemporană, poartă prefixul hyper.

După ce lumea a lăcrămat abundent (și de tristețe, și de bucurie), după ce-au ieșit pe posturile de televiziune tot felul de fancy guys specialiști în international politics, putem să revenim nițel la protagoniștii acțiunii. Să lămurim așadar ce-i mâna în luptă pe „hilarieni” și „trumpiști”. Ajuns aci, unui cititor aiurit sau obosit i-ar rezulta inclusiv „hitlerieni și trompetiști”, căci, în contextul dat, chiar și astea ar merge. Dintru început, aș remarca o mică ciudățenie antroponimică: acest conflict nu s-a purtat nici între „Hilary” și „Donald”, nici între „Clinton” și „Trump”, ci între „Hilary” și „Trump”. Fiind deja doamna Clinton, Hilary a trebuit să defileze quite naked, adică numai cu ceea ce s-ar numi her own first name, reprezentabil în deja cunoscutul logo de identificare și substituire: H for AHilary for America sau, dacă-mi dai voie, Hilary (stands) for America. Uite-așa am aflat noi, creștinii răsăriteni, că Hilary se luptă pentru America, dar și că Hilary ar vrea să se poată substitui Americii. Hoarda americanilor „profunzi” a considerat că mesajul pune în circulație un soi de despotism luminat din seria the queen’s two bodies: Hilary se ipostaziază ca încarnare a spiritului Americii, ca mamă a tuturor americanilor; destinul ei este destinul țării. Trump, la rândul lui, și-a legat numele de un turn, simbol complicat al aspirației și fragilității sau, cum ar zice democrații mai imaginativi, simbol al unei insolențe colective împotriva lui Dumnezeu. Raportat la mitologia faimosului Babel, Make America great again ar presupune un spirit antimetafizic, îndemnând nu numai la construirea megazidului de-a lungul graniței mexicane, ci și la găsirea unei căi ascendente prin care să se poată lua cu asalt însăși poarta cerului. „Măi, măi, cumplit meșteșug de tâmpenie!”, ar zice moș Creangă și s-ar scărpina în creștet.

Dar astfel de analize vor încăpea, desigur, pe mâna unor oameni mai pricepuți, fără beteșugul subiectivității de care eu nu vreau să mă lepăd nicicum. Trebuie să-ți povestesc însă despre un flecușteț nesemnificativ, care a răsturnat un car întreg de clișee și familiarități în mijlocul drumului lin al gândirii. Na-ți-o frântă că ți-am dres-o, dintr-o pereche de (doi) boi de-a mai mare dragul, am rămas c-o pungă goală! Realitatea e că, din spectacolul noii democrații americane, n-am rămas decât cu… o fotografie. Este vorba despre o poză unde Hilary arată foarte hippie, cu părul de-un blond strălucitor, lung și drept, îmbrăcată într-o cămașă înflorată și blugi evazați, aruncându-ți o privire ezoterică și un zâmbet satisfăcut, de tipul make love, not war. În orice caz, nu acel rânjet Cheshire cat, ca în campanie.

Brusc, mi-am dat seama că Hilary și Trump sunt de-un leat, că fac parte din generația ce scria istorie la Woodstock. Melanie e născută în același an cu Hilary (1947), Janis și Joni în ’43, Jimmi în ’42, Joan și Bob în ’41. Mda, Bob a înhățat chiar și Nobelul pentru literatură, ceea ce i-a cam agasat pe scriitorii profesioniști. Tu, care ești o fină degustătoare a poeziei rock, ți-ai exprimat de altfel indignarea. Nu pentru casta scribelitoare, ci pentru cumplita fatalitate din cauza căreia, când s-a decis câștigătorul, nazalizările lui Dylan au părut mai relevante (din punct de vedere literar) decât impresionanta întindere vocală a lui Robert Plant. Mă rog, fie ce-o fi, n-o să luptăm noi pentru cauza celor seduși și abandonați de domnu’ Nobel. Pot numai să constat că această generație de septuagenari își trăiește abia acum, după jumătate de secol, momentul de maturitate politică, atunci când devine lead voice în spațiul public, când candidează și ia premii (acordate după criterii, desigur, politice). Și abia acum pot să înțeleg de ce, în această bio-logică a votului, cei născuți în deceniul Woodstockului au făcut de fapt diferența. Votându-l pe Trump! Vorba unui cântec: What did they done to my song? Turnuri și ambiții până dincolo de cer. Din aste pricini am rămas cu vaga impresie că, dacă Hilary și-ar fi folosit garderoba de hipioată și dacă, desigur, nu și-ar fi făcut permanent, poate ar fi avut mai multe șanse de câștig.

Și tu, care ai renunțat la traiul hippie, nomad, tocmai acum, când e vremea să-ți iei lumea în cap, când țara arțarului – pe care ai părăsit-o cu scârbă – a devenit un fel de refugiu pentru cei dezamăgiți de ceea ce a produs în patru secole mult lăudata democrație americană… O, farmec discret al serenității căminului! O, plăcere vinovată a micii proprietăți imobiliare! O, sentiment de indelebilă legătură cu șapa autonivelantă și cimentul, cu gresia și parchetul, cu galeriile și mobilele, cu bateria de duș, cu centrala termică, țevile de cupru și cu fitingurile, în fine, cu blocurile ponosite unde cutremurul se simte ca o furtună! O, comuniune sacră cu inofensivul nebun al cartierului și cu toți boschetarii din fața Mitropoliei! Cum să nu te înțeleg, așadar, când îmi spui cu furie că triunghiul Putin-Erdoğan-Trump devine, pentru tine, o chestiune de viață și de moarte: nu pentru că va distruge lumea asta mare și frumoasă, cea mai bună dintre lumi, ci pentru că va înghiți fără urmă lumea ta mică și fragilă, construită (o-ho!) cu atâta efort de imaginație. Te cred pe cuvânt că uneori ți-e teamă să adormi în noua ta casă din patria ta! Și mie mi-e frică. Așa de frică, încât am ajuns să percep amenințarea din bâzâitul avioanelor ce trec pe deasupra blocului meu. Dimineața, când toate draperiile sunt încă trase, mi se pare că, bezmetici și cruzi, porumbeii se izbesc în geamuri cu puterea unor ghiulele.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral