Sărutul

Teodora Manea Publicat la: 20-12-2016

M-am trezit cu un sentiment ciudat că trebuie să scriu despre sărut. De obicei, nu mă trezesc în creștetul zilei, mai ales pe întunericul lung și rece de noiembrie. Dar textul se scria în capul meu, era ca și cum totul se clocise în somn și creierul storcea ideile în mintea mea pe jumătate adormită, ca și cum ai stoarce un tub de pastă de dinți. Totul era acolo, doar așteptând hârtia. Era ca și cum toate săruturile mele s-au strâns laolaltă și, cumva, au găsit vocea lor universală, strigând că vor să iasă din toate cutiuțele cu panglici ale memoriei, unde stau, pe rafturi prăfuite, obiecte fine, ciudate și inutile, care nu mai pot fi repetate, reproduse sau folosite la nimic.

 

Săruturile încep pe la porți, iar adevăratele săruturi sunt porți în ele însele. Porți ca un fel de portal, care deschid drumuri spre alte lumi. Nu întâmplător Brâncuși i-a dedicat o poartă. Există ceva magic sau poate chiar mistic, în sensul că mintea și regimul ei normal de funcționare dispar. Mistica presupune anularea simțurilor, a percepției senzoriale așa cum o folosim în regim cotidian, pentru a deschide spre altceva. Sărutului i-a fost negată dimensiunea spirituală, fiind asociat cu ceva trupesc, senzorial, păcătos. Dar asta se vede doar din afară. Cine a fost vreodată în adevăratele portaluri ale sărutului știe că, deși trupesc, sărutul este capabil să dizolve trupul, să facă țândări pământul de sub picioare, să te ridice în aer și să te răsucească în cele mai amețitoare rotații, să rupă tot ce te ține ancorat în mica ta realitate, să te treacă prin caleidoscopul tuturor lumilor posibile. Există un fel de forță care-ți vâjâie-n urechi, și nu se mai vede nimic, nu se mai simte nimic, totul este fierbinte și nou, ca și cum o nouă galaxie ar izbucni dintr-o ghindă. Din afară poate că se văd mâini care alunecă pe trup, dar dinăuntru este ca și cum ai aluneca prin acest tunel infinit de energie, fără să te poți prinde de nimic. Din afară arată ca și cum două ființe se sorb una pe cealaltă, dar înăuntru ești doar tu, care nici măcar nu mai ești tu.

Brâncuși a observat bine că săruturile se petrec pe la porți. Cele mai multe sunt semne ale întâmpinării sau pecetluiri de rămas-bun. Dar nu despre ele scriu mai sus. Varietatea săruturilor este infinită. Ele pot fi semne ale recunoașterii sociale, ale respectului, împăcării, prieteniei sau afecțiunii părintești. Este prea vag să spunem că sărutul este un simbol, deși este, dar, spunând asta, înghesuim atât de multe lucruri într-o pungă cu etichetă. Ca orice gest social, a devenit obiectul unei științe, filematologia, și, incredibil, i-a captat atenția lui Darwin! Romanii au numit sărutul pasional suavium.

Sărutul este epoché și este Aufhebung. Este anularea propriului trup, încetarea de a mai fi tu, așa cum ești în regim normal. Este abandonarea temporară către celălalt. Comparat cu vinul de mii de ani, sărutul este transă, și din acest motiv nu poate fi obiectul unei științe. Este impredictibil și indescriptibil. Dacă încerci să-i surprinzi esența când te săruți, imediat a și dispărut. Rațiunea descriptivă îl sperie ca pe un fluture. Poate că momentul sărutului pasional, când lumea se topește cu toate granițele ei, este momentul în care câmpurile magnetice ale minților noastre încep să rezoneze, să vibreze, să se conecteze într-un fel pe care încă nu-l putem înțelege. Ca un fel de download al minților una în cealaltă. Ca și cum ai descărca programe dintr-un computer în altul. Asta ar explica și de ce mințile nu mai pot fi folosite în acel moment. Și totuși nu downloadăm memoria celuilalt, nu-i downloadăm programul de spus minciuni sau preferințele culinare. Cine știe, poate că toată această informație este inutilă pentru o relație. Dar ceva se petrece, pentru că lipsa celuilalt, momentul în care iese pe poartă generează dorul, sentimentul acut al lipsei. Atracția, cu toate gradele ei, încearcă să fie prinsă cu metafora magnetismului. Este doar o metaforă? Câtă vreme nu suntem de metal, așa pare să fie, și totuși îndrăgostiții cunosc acel sentiment irezistibil al atingerii, al îmbrățișării, al imposibilității de a te desprinde de lângă celălalt. Să fie metalul real din sângele nostru?

Știința a descoperit până acum că în creierul și corpul nostru circulă semnale electrice. Pot ele genera și câmpuri magnetice? Răspunsul rațional este nu, câtă vreme nu ni se lipesc lingurile de cap! Dar să ne imaginăm că, în loc de linguri, atragem idei, alte minți, alți oameni. Vastitatea celui mai finanțat proiect de cercetare al timpurilor noastre, Human Brain Project, arată cât de mare este vastitatea a ceea ce nu știm despre mintea noastră. Partea proastă este că scenariul pozitivist al științei este puțin probabil să-i prindă esența. Mintea ar trebui studiată via negativa, observând momentele în care ea se pierde: momentul unui sărut.

Otravă, farmec, moarte, durere, beție, fântână a tinereții eterne, energie, curaj, zbor, vârtej, inefabil.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral