Premiile Nobel înainte și după Bob Dylan

Dan Pavel Publicat la: 20-12-2016

Reacțiile internaționale față de acordarea în 2016 a Premiului Nobel pentru Literatură lui Bob Dylan ne ajută să înțelegem starea morală și intelectuală a diferitelor națiuni. Comunitățile se deosebesc radical între ele prin felul în care acționează virtuțile civice în interiorul lor. Astfel, nivelul de încredere le desparte în low-trust și high-trust communities; iar de aici derivă gradul de consolidare a democrației, dezvoltarea capitalismului către o societate a bunăstării sau către un model oligarhico-cleptocratic, încrederea oamenilor în ei înșiși și în instituții.

 

Angajamentul civic (modul în care oamenilor le pasă de ceilalți din propria comunitate) diferențiază net societățile. Comunitățile se mai diferențiază prin funcționarea în interiorul lor a cuplurilor invidia-humanitas (bunătatea) ura-iubirea sau în funcție de statutul egoismului, generozității, resentimentului, solidarității ș.a.m.d. Anunțarea acordării Premiului Nobel lui Bob Dylan a declanșat un val de invidie, ură, resentimente, frustrări din partea a ceea ce Bernard-Henry Lévy numea „biserica mondială a literaturologiei”, dar și o avalanșă de optimism, entuziasm, bucurie, iubire și solidaritate pe plan mondial.

Celor care s-au plâns că Bob Dylan nu este poet le-a răspuns Matthew Zapruder (tot un poet): Ok, I agree it’s not poetry, but it’s NOT THE NOBEL PRIZE IN POETRY. Dar aici este vorba despre o personalitate a cărei influență iese din limitele unei discuții despre genurile literare. Cantautorul Robert Allen Zimmerman (născut în 1941) a fost unul dintre liderii informali ai generațiilor revoluționare (inclusiv Baby Boom Generation) care și-au pus amprenta asupra bătăliilor definitorii pentru emanciparea și revoluționarea societății americane postbelice și a întregii planete. De câteva decenii, mișcările pentru asumarea libertăților individuale, a drepturilor civile, pentru emanciparea afro-americanilor („negrii”), a minorităților etnice și rasiale, a femeilor, a comunităților LGBTQ (Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender, and Queer), precum și pentru respingerea războaielor au avut redutabili purtători de imagine, cuvânt și sunet. Bod Dylan a fost mereu în avangardă.

Deși în țările comuniste se asculta aproape tot ce se cânta în Occident, întreaga muzică beat, pop, rock, rap ș.a.m.d. era produsul transformării moravurilor lumii libere. Nici măcar acum societățile din țările foste comuniste nu sunt pregătite să accepte revoluția civică LGBTQ. La noi, chiar s-au strâns milioane de voturi împotriva recunoașterii drepturilor matrimoniale ale LGBTQ. Așa că degeaba se cântă și pe aici Blowin’ in the Wind, că spiritul de emancipare al acestei muzici poetice nu a pătruns profund. Dacă pătrundea, am fi avut un număr dublu de semnături în favoarea căsătoriei lesbienelor, homosexualilor etc.

Poezia muzicală dylaniană este unul dintre răspunsurile la dilemele morale de după cel de-al Doilea Război Mondial. Theodor Adorno a rămas în memoria contemporanilor cu celebra sa propoziție: „A scrie poezie după Auschwitz este barbar”. Or, poezia s-a reinventat în spectaculoasele forme muzicale populare moderne și postmoderne, în condițiile în care elitele literare marginalizate se plângeau că nu mai citește (aproape) nimeni literatură, iar poezia era genul cel mai puțin accesibil. Unii critici literari au văzut în recompensarea lui Dylan un fel de ciclicitate, adică revenirea la perioadele în care poezia era cântată sau muzica era scrisă pe versuri, așa cum se întâmpla în vremurile mitologiilor precreștine sau ale barzilor medievali. Și ca să nu mergem prea mult în trecut, Bob Dylan și Jack Kerouac aparțin aceleiași sensibilități poetice.

Timp de vreo două decenii înainte de căderea comunismului am ascultat sute de formații și interpreți; era aproape imposibil să fiu sigur de acuratețea înțelegerii versurilor marilor hituri; aveam însă prieteni care știau pe dinafară versurile melodiilor cântate de The Beatles, Bob Dylan, Pink Floyd, Paul Simon, Grateful Dead; nimeni nu punea însă la îndoială faptul că era poezie, de genuri extrem de diferite și inovatoare. Când am ajuns prima dată în America, luni de zile am căutat (și am găsit) integral poezia muzicii anilor ’60, ’70 și ’80. Apoi, au apărut și s-au înmulțit videoclipurile care afișau versurile, o serie de lyrics websites. Nici Bob Dylan, nici ceilalți nu publică volume de versuri, dar internetul este plin de poeziile lor. Niciodată nu a fost poezia mai iubită și mai răspândită.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral