Multilingvismul populist

Lucian Dîrdală Publicat la: 20-12-2016

Se încheie un an despre care s-a spus, pe bună dreptate, că a stat sub zodia populismului. Nu au lipsit, pe alocuri, termeni precum extremism sau fascism, ceea ce ne-ar sugera că este necesară o discuție despre adecvarea unor concepte vechi la realități noi, despre redefiniri și reconsiderări. Teoreticienii politici par hotărâți să înceapă o asemenea dezbatere – vom vedea cu ce rezultate. Deocamdată, însă, populismul pare a fi numitorul comun acceptat, indiferent de afinitățile teoretice și ideologice.

 

Să ne imaginăm că opțiunea Brexit ar fi fost învinsă în referendumul britanic; că viitorul președinte american ar fi un partizan al liberului schimb și al menținerii unui leadership ferm al SUA în gestionarea ordinii internaționale liberale; că referendumul constituțional italian ar fi impulsionat forțele moderate și reformiste; că în Franța, Germania și alte țări vest-europene politica internă ar oferi garanții mai bune în fața derivelor populiste. Chiar și așa, enunțul de la începutul acestui text ar fi fost justificat, indiferent de preferințele politice și afinitățile ideologice ale cititorului. Chiar și așa, ar merita să analizăm succint cât de solide și competente au fost taberele ce se opun ofensivei populiste.

A venit, așadar, la sfârșitul lui iunie, victoria partizanilor ieșirii din UE, în referendumul britanic. Fără a subestima argumentele pertinente pro-Brexit – ele există –, a contat mult faptul că liderii aflați de cealaltă parte a baricadei au fost incapabili să proiecteze valori, să atașeze mesajului Britain in Europe acea necesară încărcătură de speranță fără de care populiștii nu pot fi aproape niciodată învinși în referendum (instrumentul lor favorit). Iar cei chemați să ofere această contrapondere erau conduși de un premier de categorie semiușoară, care credea foarte puțin în foarte multe cauze, și de un șef al opoziției excentric, neplăcut surprins că lumea nu mai seamănă cu cea din anii tinereții sale. Ambii au privilegiat tactica în raport cu strategia, interesele parohiale pe termen scurt în raport cu obiectivele generale, altruiste, pe termen lung. Un deficit de leadership doar pe jumătate scuzat de faptul că au respectat cu strictețe manualul de întrebuințare al democrației: la nivel de curriculum, populiștii câștigaseră deja, după o luptă surdă, îndelungată și, trebuie să recunosc, impresionantă prin perseverență și angajament.

Începutul lui noiembrie ne-a prilejuit inventarierea unui nou succes pentru populism, pe celălalt țărm al Atlanticului. Donald Trump a reușit o performanță extraordinară: a demonstrat că, bine ancorat societal și pigmentat cu excese suficient de șocante încât să țină publicul interesat și angajat, mesajul populist rezistă la proba timpului. Vorbim despre aproape un an și jumătate de asedii succesive împotriva unor fortărețe din ce în ce mai bine apărate. A fost, mai întâi, lupta pentru atenție: fără adversari direcți, dar foarte dificilă tocmai pentru că publicul dornic de fuziunea între politică și divertisment e capricios și greu de mulțumit. Dar cele două „pivotări” – prima, pentru a câștiga Partidul Republican, cea de-a doua, pentru a cuceri aritmetic națiunea – nu ar fi putut avea câștig de cauză în lipsa eforturilor de sinucidere asistată ale adversarilor. Nu îmi propun și nici nu aș putea să fac, în câteva rânduri, o analiză a eșecului taberelor convenționale, dar cred că se poate evidenția incapacitatea lor de a organiza coaliții de blocare. În interiorul partidului, rigiditatea doctrinară și încăpățânarea orgolioasă a vedetelor de serie B i-au oferit adevăratului star, Donald Trump, un bulevard aproape liber în alegerile primare. Începând din vară, democrații au făcut tot posibilul să ignore tot ceea ce contravenea dogmei lor principale – nu e nevoie să privești dincolo de granițele coaliției societale victorioase în 2012 –, chiar dacă Hillary Clinton, cu toate defectele ei multe și mari, ar fi putut să o lărgească.

În fine, să intrăm pe teritoriul Europei Continentale. Recenta înfrângere a premierului Matteo Renzi în referendumul constituțional italian aliniază această țară în frontul marilor națiuni expuse la un șoc populist, în 2017 sau începutul lui 2018. Într-un fel, e o favoare și o provocare pentru cei ce vor să studieze asaltul populist la adresa Uniunii Europene și a statelor importante pe care se bazează acest proiect. Cele două mari națiuni anglo-saxone s-au pronunțat, urmează acum să vedem cum sună limbajul vremurilor noi în franceză, germană și italiană. Și, probabil, să ne pregătim traducătorii de limbă română.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral