Nobelul și frustrarea noastră cea de toate zilele

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 20-12-2016

Ca mai toată lumea, am fost și eu surprinsă când a fost desemnat Bob Dylan ca laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în toamna acestui an de grație. Nu intenționez să mă plasez în vreuna dintre taberele care au împărțit lumea în două pornind de la acest fapt. Sunt doar o consumatoare profană de literatură și muzică, fără veleități de exeget, cum totuși prea mulți alții pretind că au.

 

Interesante mi se par însă reacțiile umane. Oarecum originală a fost chiar atitudinea lui Bob Dylan: nu numai că nu a stat cu telefonul în fața ochilor, fremătând de emoție în acea zi, dar nici nu a simțit nevoia de a comunica ceva decât după câteva săptămâni. Inclusiv participarea la festivitatea de decernare a premiilor este condiționată de programul său prestabilit, de la care nu intenționează să se abată. Și nu este prima dată când se manifestă astfel. Șirul absențelor de la evenimente pentru care orice artist trăiește este consistent: decernarea Oscarului din anul 2000 pentru piesa Things Have Changed din filmul Wonder Boys, ceremonia de decernare a Medaliei Prințului de Asturias din partea Prințului Moștenitor al Spaniei, invitația de la Casa Albă pentru a primi Medalia Națională pentru Arte.

Multe alte personalități din lumea culturală au făcut gesturi și mai tranșante: Jean-Paul Sartre și Boris Pasternak au refuzat Nobelul – e drept, din motive diferite; George Bernard Shaw a refuzat suma de bani aferentă premiului; Marlon Brando a refuzat Oscarul în 1972 pentru rolul principal din Nașul; Woody Allen a înregistrat 23 de nominalizări, trei premii Oscar câștigate și doar o singură prezență la gală.

Alte reacții care mi-au atras atenția sunt cele ale confraților de breaslă. Bunăoară, cea a lui Mircea Cărtărescu, de a posta cu obidă (a se citi frustrare) o impresie pe care apoi să o șteargă și iar să revină, declarându-se totuși șocat și încercând o pseudocompasiune pentru alți scriitori care „îmbătrânesc la coadă”. S-ar putea să mă înșel, dar am impresia că se identifică total cu îmbătrâninda coadă… Afirmația conform căreia „ne-a făcut-o Comitetul Nobel de data asta!” stă mărturie. Dar, ca să pară totuși rezonabil, se răzgândește, calificând drept „minunată” decizia Comitetului Nobel, chiar dacă lui Dylan „nu-i trebuia acest premiu”. Cui nu-i trebuie un premiu de această anvergură? Cei care au refuzat marile premii sunt regula sau excepția de la regulă? Sau marii premianți, ajunși la o culme în carieră, de ce nu refuză ulterioarele premii mai mici? De unde vine această nevoie perpetuă de gratificare?

În literatura de specialitate există mai multe teorii care încearcă să explice motivația și ierarhia trebuințelor umane. A. Maslow conturează piramida nevoilor umane, alcătuită din cinci niveluri, de la bază spre vârf: nevoile fiziologice, siguranța și securitatea, nevoile sociale, stima, autorealizarea. Nevoile sunt interdependente și își găsesc exprimarea maximă în nevoia de autorealizare. Această ierarhie depinde foarte mult de personalitate, de mediul sociocultural, de succesele și eșecurile individului. Pentru creativi, de exemplu, satisfacerea nevoii de creativitate ca parte a autorealizării este mai importantă decât satisfacerea oricărei alte nevoi.

C. Alderfer redimensionează piramida lui Maslow, identificând nevoile de existență (supraviețuirea), nevoile de relaționare (legăturile sociale) și nevoile de dezvoltare (amplificarea potențialului individual, incluzând autoaprecierea și actualizarea).

O altă teorie pe care aș aduce-o succint în discuție este cea a echității, formulată de J. Stacy Adams, în care explică procesul motivării prin dinamica permanentă dintre contribuții (inputs) și rezultate (outputs).

Teoria psihologică a frustrației pune accentul pe comportamentele agresive, ostile, directe sau indirecte, ce determină motivații inadaptative secundare sau primare. O variantă psihanalitică a teoriei frustrării este teoria complexului de inferioritate a lui Adler, conform căreia individul frustrat caută să-și compenseze sentimentele de inferioritate prin acte agresive, în scopul de a-și depăși condiția proprie de frustrare, insatisfacție și inferioritate.

Numitorul comun al acestor teorii reprezintă, în fapt, raportarea individului uman la succesul social personal sau al celorlalți. Oricât de sofisticați și spiritualizați ne imaginăm că suntem, avem doar două-trei modele/pattern-uri de reacție. N-am vrut să aduc în discuție „capra vecinului”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral