Educație și cavalerism

Pr. Constantin Necula Publicat la: 20-12-2016

Știu. Poate părea desuet și de Ev Mediu, că tot e la modă acuza, să vorbești despre dezvoltarea valorilor cavalerești prin educație. E important să producem și să ne lăsăm (re)produși, să consumăm energii umane imense, pentru a ne supune câți mai mulți opticii noastre, să evităm liniștea cu orice preț. Căci liniștea e semnul non-productivului. Sunetul de fond al lumii în desfășurare ne oripilează și ne paralizează simțurile. Nu reacționăm la rău și nu ne mai îngrijim de bine. Le luăm precum sunt.

 

În Memoriile mandarinului valah (vol. I, Editura Vremea, București, 2011), o excelentă realizare a lui Petre Pandrea și o lectură mai mult decât educativă pentru foarte multe spații ale cunoașterii românești, autorul consemnează: „Cum vă explicați că osemintele unui simplu aviator (Guynemer) se află în Pantheon? Acest aviator francez, care a doborât zeci de avioane germane, înceta lupta când observa că adversarul nu mai are gloanțe la mitralieră sau i s-au defectat armele. Nu începea o luptă până când nu trăgea o rafală și nu i se răspundea cu altă rafală, ca să stabilească dacă inamicul este capabil de luptă sau este un simplu avion de recunoaștere sau avion rătăcit. Guynemer a fost cavalerul Bayard, cavalerul fără frică și fără prihană al spațiului aviatic, în bătălia Primului Război Mondial de la 1914-1918. Pe bună dreptate, osemintele lui zac la Pantheon” („Guynemer văzut de Țuțea”, p. 490). Mai creștem astfel de eroi?

Pedagogia de astăzi, construită pe o axiologie a rezultatului imediat, soft, orgolios și exprimabil în itemi modificabili politic, evită construcția eroului real, a celui dispus să moară pentru altceva decât pentru o ideologie perisabilă. Suntem în plin expansionism de reproiectare a învățământului. Nu am auzit, dar poate nu am auzit bine, să construim cursuri de curaj uman, de integrare a dezvoltării personale în dezvoltarea valorilor neamului din care facem parte. Absurd, asistemic? Poate, dar rezultatele se văd deja pe coridoarele culturii noastre educaționale. J.W. Goethe consemna: „Curajul și modestia sunt virtuțile cele mai neechivoce, căci, prin natura lor, ipocrizia nu le poate imita” (Maxime și reflecții, Editura Univers, București, 1972, p. 42). Oare nu este un motiv al umplerii de ipocrizie necultivarea curajului, a mărinimiei față de cei din jur? Atenți prea mult la notare, pierdem din vedere adnotările sufletești, care, nu cu mult timp în urmă, valorau enorm în valorizarea copiilor noștri. I-am îmbătrânit în cererile unei pedagogii fără iubire. Ne lăudăm cu premianții și rănim corigenții prin repetenții. Zilele trecute a fost reîncălzit în mass-media și oferit publicității raportul care vizează analfabetismul din rândurile copiilor și tinerilor din România. Dar știam aceasta din 2009 (4 noiembrie), din raportul pe anul 2008 despre școala românească. Știrea, căci am redus la știre drama, revine obsesiv, încununată în septembrie 2016 cu o terminologie nouă, doar pentru mass-media: analfabetism funcțional. Analfabetismul funcțional se referă, e ușor de descoperit și pe Wikipedia, la persoanele care știu să citească, dar nu înțeleg ceea ce au citit. Or, în contextul în care descoperim minciuna în știri, dezinformarea în cultură și lipsa de omenie în funcțiile politice, procentul de 42% pare mic, foarte mic.

Avem, înainte de orice, un grav analfabetism funcțional educațional. Reușim să citim nemulțumirea copiilor, plusul de stres ori platforma educațională încărcată de propriile noastre interese, asimetrizăm cerințele educaționale, uitând că toți copiii și tinerii noștri au nevoie de enorm de multă atenție sufletească, de încurajare și susținere. „Fără curaj, nici un om nu poate ține cu statornicie la datoriile sale și nici nu poate să aibă caracterul unui bărbat cu adevărat vrednic.” Nu, nu este un citat patristic, deși sunt sute cu un astfel de conținut. Este al lui John Locke, în Câteva idei asupra educațiunii (partea I, traducere de George Coșbuc, Tipografia România Nouă, București, 1920). Scoaterea din uzarea moralei prin implementarea de false valori de viață poate fi unul dintre exercițiile ieșirii din analfabetism. Nu poate fi mai important pentru un copil să poată conjuga verbe decât siguranța sufletească dinaintea catedrei, făcând din educatorul său un partener pentru vindecarea de frica de lume. Nici măcar nu putem vindeca lipsa de cavalerism a educației noastre fracturând basmele și literatura pentru copii și tineri. E greu să recuperezi din scriitura modernilor ceva din vitraliul prin care s-a vindecat de spaimă lumea. Scriitura ne-a ajuns ca viața. Vulgară, sângerândă, vandabilă. Mi-e greu să văd pe băncile copiilor de peste 10 ani mai mult de 1% din tonajul de literatură care entuziasmează astăzi rubricile noastre literare. Nu pentru că acolo nu sunt litere, sau verbe, sau metafore. Lipsește candoarea fiitoare a cavalerismului, se strivesc de podele insalubre viermii debilității frustrărilor adulților necrescuți ai unei lumi agonice.

Poate credeți că am uitat de pedagogia iubirii. Nicidecum. Cu mulți ani în urmă, am suplinit o vreme pe o învățătoare la clasa a IV-a. Eram abia ieșit din „meandrele concretului” postrevoluționar și descopeream o generație care abia mijea ochii pe istorie. Ajunși la războaiele dintre Ștefan cel Mare și turci, am montat o serie de bătălii. În aburul franzelăriei turcești din colțul școlii, care scotea cele mai teribile cornuri din Brașov. Mireasma nu ne-a înfrânt. Nici ostașii lui Vodă nu au ucis cu orice preț vrăjmașii. Pe unii i-au luat prizonieri, pe alții i-au scos la un suc în pauza mare. Era exercițiul boierului din fiecare copil. Acum, după 26 de ani, am descoperit că unul dintre cei mai interesanți istorici ai momentului este unul dintre copiii din clasa aceea. Mai mult, consideră lecțiile acelea cele care i-au dat viață vocației de istoric din el. Așa cum doamna mea din clasa a IV-a născuse în mine fiorul frumuseții istoriei și a limbii române. Suntem, în fond, suma iubirii învățătorilor și profesorilor noștri. Când suntem analfabeți funcționali, nu doar la citit putem avea probleme, ci și la ceea ce ni se propune să citim. Dar acesta este conținutul pentru alt articol…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral