„Post-adevăr” și post-realitate: de la sfârșitul unui secol scurt spre epoca nesiguranței

Daniel Șandru Publicat la: 02-02-2017

Paradoxal, claritatea semnalelor că lumea noastră s-a schimbat nu ne oferă și limpezimea de a putea scruta nici măcar viitorul imediat. Se prea poate ca lumea să mai fi trecut prin astfel de momente și altădată. Pentru lumea noastră, aceea modelată iremediabil de „secolul scurt” început în 1914 și sfârșit în 1989, chiar și după avertismentul popperian referitor la faptul că suntem mereu expuși riscului de a confunda „predicția” cu „profeția”, încă mai exista, sustenabilă inclusiv metodologic, speranța că putem întrevedea, grație evoluției științelor sociale și subdomeniilor acestora, tendințele desfășurării evenimentelor pe termen scurt. Noile tehnologii ale comunicării și globalizarea contactelor păreau, la rându-le, să se constituie într-un puternic argument în acest sens. După sfertul de veac tranzitoriu, cel care a infirmat teza „sfârșitului istoriei” (ea însăși o „profeție”, în sensul dat de Popper termenului) și care a demonstrat, deopotrivă, că avertismentul huntingtonian relativ la „valurile de revers” ale democratizării a fost perfect îndreptățit, am intrat, date fiind recentele evoluții în principal politice din lumea occidentală, nu atât în epoca „post-adevărului”, cât în aceea a post-realității.
Realitatea lumii noastre era, mai curând, cel puțin teoretic, în posteritatea a două războaie mondiale și a metanarațiunii răului politic pe care acestea au scris-o, aceea a „eticii neuitării” și aceea a libertății. În post-realitate, suntem mai preocupați de securitate. În realitatea de până acum foarte puțini ani, deși mai mult de jumătate din populația lumii trăia în non-democrații, exista cvasi-certitudinea că democrațiile consolidate nu pot fi afectate de derapajele populiste, întrucât dispun de mecanisme, proceduri și aranjamente instituționale care asigură funcționarea cordoanelor sanitare necesare. În post-realitatea ce se constituie în actualitatea noastră existențială, populismul promite să înlocuiască politica instituțional-procedurală cu politica de lider, iar personalizarea politicii are drept primă consecință impredictibilitatea.
Ne aflăm, ca atare, la începutul unei epoci a nesiguranței, iar încercările specialiștilor din științele sociale nu se pot concentra, cel puțin deocamdată, decât asupra cauzelor care au făcut ca lumea să ajungă aici. În raport cu această „nouă lume”, spațiul românesc pare a se afla, din nou, în defazaj. Încercând să ne configurăm, pe multiple – și adeseori contradictorii – voci, noul „proiect de țară”, pare că am reușit să evităm cântecul de sirenă al populismului care, din America lui Trump și până în Rusia lui Putin, anunță posibilitatea ștergerii diferențelor dintre democrații și regimurile autoritare. Mă tem că este, însă, doar o amânare, câtă vreme, deși actorii politici de clară orientare populistă nu sunt pe scenă, cei care evoluează acolo nu vor putea rezista „efectului de imitație” transmis de această ideologie transdoctrinară, cameleonică și teribil de adaptabilă ce dă tonul, astăzi, de la nivelul SUA până la cel al mai multor state europene. În orice caz, spațiul nostru public este pregătit în această direcție, dacă e să-l analizăm fie numai discursiv. Post-realitatea s-a insinuat deja aici, urmând a se umple, încetul cu încetul, cu un conținut a cărui principală substanță e nesiguranța.

(Acest articol este asumat de autor exclusiv în calitatea sa de Director onorific al Revistei Timpul și nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituțiile și/sau organizațiile la care este angajat sau afiliat)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe