„Spre văi de jad și sălbăție”. Drum cu denivelări

Ioan Șerbu Publicat la: 02-02-2017

Veronica D. Niculescu scrie un roman despre memorie. Despre capacitatea ei de a deforma și de a reconstrui și, totuși, despre neputința ei de a face din cine ești cine ai vrea să fii.

 

Într-un orășel feeric, construit pe jad și înconjurat de sălbăție, se naște Miranda Dortloft. Orașul e Pitești. Feerie zero. Reluăm: într-un orășel de provincie, într-un bloc de cărămidă ca atâtea altele, primesc repartiție doi tineri proaspăt căsătoriți: ea provine dintr-o tradițională familie nemțească, rătăcită prin România, iar el, dintr-un vechi neam de îmblânzitori de corbi. Aici începe feeria. Cei doi, nedeprinși cu regulile conviețuirii la bloc, nu le respectă: Regina, cu vagi origini nobile germane, nu iese niciodată în capot, cum fac celelalte vecine. Iustin, muzeograf, cu un nod impecabil la cravată, bronzat și distrat, e salutat de vecinii maiștri și muncitori cu „domnule inginer”. Cu toată dragostea dintre ei, cei doi sunt un accident conjugal, iar familia, o interferență dichisită într-un cartier industrial. Au două fiice, Sorana, mai frumoasă ca un înger, și Miranda, mai frumoasă ca naiba.
În Piteștiul anilor ’70, pădurea bate la geamul orașului. Pentru cea de-a doua fetiță a familiei, Miranda, această pădure va deveni spațiul vrăjit, plin de viață și bucurie, locul sacru pe care va încerca permanent să-l reinventeze la maturitate. Și tot atunci, ca urmare a unei copilării a contrastelor, va descoperi o memorie a realităților alternative, din care femeia Miranda va încerca să aleagă. Până la un punct. Distanțarea treptată de Sorana, ce-și va acoperi frumusețea sub straturi de fard, se va asocia peste ani cu distanțarea de Olga, cea mai bună prietenă, ce-și va pierde mințile într-o uniformă, isterică și neiubită, în mijlocul unei intersecții. Dar, până atunci, în jurul Mirandei, obiectele capătă dimensiuni mitice și cuvintele deschid lumi în care, timidă, ar vrea să intre. Într-unele ar vrea să rămână. O astfel de lume o are în centru pe prințesa Mereu da Flor, care trăiește într-un poem în proză de o mie de versuri. Miranda se instalează în poem, îl trăiește pe măsură ce-l închipuie. Mai târziu, îl va scrie, migălind la sunete și la ritm, în așteptarea unui prinț care în viața reală tocmai ce se dezintegrează. Prințesa Mereu da Flor descoperă biblioteca și cade cuantic dintr-un basm în altul, dintr-o lume în alta, până în cea reală. Astfel, ușa se închide și fetița este expulzată dintre văile de jad și sălbăție înapoi, în Piteștiul prezent, cel cu feerie zero.
Miranda e acum matură. Locuiește în București. A fost îndrăgostită. Sau mai e încă. Dar e singură. Unicele văi la care mai are acces sunt cele pline de cărți din bibliotecă. Doar biblioteca mai ajută memoria la cimentarea identității, dar, culmea, o ajută cu forța a o mie de vieți, deci a o mie de identități. Până la un punct. „Dacă pot să fiu cine vreau, de ce-aș fi cine sunt? Dacă pot să fiu cine vreau, de ce n-aș fi cine sunt?” Miranda se povestește și, din când în când, e povestită. Miranda se rescrie. Laitmotivul cuvintelor creatoare de real, al tomurilor, al bibliotecii. Însuși iubitul ei, fostul, actualul, se dedublează. Personalitatea lui se pierde în timpul dezarhivării și citirii jurnalului unui anumit domn Teodorescu, o ciudățenie, o altă interferență în fluxul a ceea ce numim real. Domnul Teodorescu umblă pe la edituri cu un pachet la subsuoară, jurnalul, încercând să-l publice. Scrisul și publicarea înseamnă o altă viață, o recuperare a vieții sau o a doua viață. Pornind de la publicarea săptămânală a unor fragmente din jurnal într-un ziar săptămânal, iubitul Mirandei va construi un roman pe lângă notațiile domnului Teodorescu, substituindu-i-se și în același timp pierzând-o pe Miranda de la ziar și din apartament. Iar în cursul despărțirii, din nou, cuvintele, de data asta opace, neîndeplinindu-și nici măcar prozaicele roluri de transmițătoare de mesaj. La întrebările ei, răspunsurile lui, scrise invers, sugerează declicul, saltul pe o linie cuantică paralelă. Realitatea e relația și invers, iar limbajul o exprimă pe una prin cealaltă. Când relația moare, realitatea se distorsionează și limbajul nu mai poate fi recunoscut sau înțeles.
Miranda scrie și retrăiește totul, de la prințesă la depresie, dar ezită în fața publicării, care poate avea efect de apnee.
Romanul, s-a spus deja, e scris cu tandrețe. Recognoscibilă, firește, nu e o principală calitate a cărții. Dar care e? Poate e demn de salutat modul în care Niculescu, stăpână a procedeelor, se înclină, uneori în fugă, alteori apăsat, în fața câtorva autori, prin metaficțiunea à la Crăciun, trucata nesiguranță biografică tipic ivănesciană, inevitabila abundență în genul Cărtărescu. Dar nici aceste asemănări nu sunt atât de importante. Nu mai e cazul să vorbim, la Veronica D. Niculescu, despre cum scrie. Ci despre ce. Despre un fruct prea copt într-un București prea friguros. Despre căutarea unui drum înapoi. Despre așteptare. Da, asta e. Un roman scris în așteptarea unui telefon. Și nimeni nu sună.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe