Sfinxul colibri

Adela Greceanu Publicat la: 02-02-2017

„Sfinxul colibri e un fluturoi care poate zbura pe loc foarte aproape de florile unei tufe de liliac sălbatic și le poate extrage nectarul, aparent fără să le atingă. Are o trompă foarte fină, mai lungă decât corpul, cu care face această vrăjitorie mai ales seara. Baghetă magică. Sfinxul colibri e pomenit de Veronica D. Niculescu în cartea ei cea nouă, Spre văi de jad și sălbăție (Editura Polirom). Și tot aici e pomenită o oră de seară, când se ia lumina în tot orașul și o fetiță se bucură să descopere la flacăra lumânării altfel de umbre ale obiectelor cunoscute din cameră, umbre care creează o altă realitate, un fel de ficțiune. Oră magică. Veronica este un astfel de scriitor – sfinx colibri: se hrănește din realitate aparent fără să se atingă de ea, îi extrage sucurile printr-o fină baghetă fermecată, face ca lucrurile să aibă alte umbre decât cele cunoscute, așa cum numai scriitorii adevărați pot să facă. E și o poveste de iubire în cartea asta, dar Spre văi de jad și sălbăție nu e doar atât, ci e o poveste de iubire despre cum încercăm să ne salvăm prin poveste, despre nevoia de a așeza în alt plan, în altă realitate realitatea care doare, de a face săritura din real în… alt real, care e ficțiunea. De a pune în ordinea ficțiunii ce nu se poate (s)pune în dezordinea cuvintelor de toată ziua. Ca să poți îndura, ca să supraviețuiești. Ca la Flaubert: «Unicul mod de a suporta existența este să te pierzi în literatură ca-ntr-o orgie perpetuă». Atât de simplu. De mult n-am mai citit în literatura noastră tânără o declarație de dragoste pentru literatură atât de frumoasă, impecabil construită. O carte făcută din legături, din noduri, din semne, lăsate peste tot de buna scriitoare pentru bunul cititor.”
Am pus acest text pe Facebook, la cald, imediat după ce am citit Spre văi de jad și sălbăție. Apoi am plecat în vacanță și am avut parte, câteva seri la rând, de o mulțime de sfincși colibri și am putut să le urmăresc în voie munca de extragere a nectarului în timp ce par să stea pe loc, la o distanță considerabilă de floare. Mai fusesem acolo în vacanță și-n alți ani, dar nu văzusem niciodată sfincșii colibri. Sunt convinsă că fuseseră prezenți în fiecare vară, dar n-am avut eu ochi pentru ei. Și uite-așa ficțiunea „creează” realitatea. Uite-așa literatura adevărată dă ceva înapoi realității. O face vizibilă. O face să existe. Veronica D. Niculescu pledează apăsat în această carte pentru scrisul din imaginație, nu din „realitate”, din ceea ce e posibil, nu din ceea ce știi deja. Pentru extragerea de la distanță și cu minuțiozitate a sucurilor realității pentru a le metaboliza prin scris. Iar la ea metabolismul scrisului înseamnă și o imensă disponibilitate de a inventa și-n același timp de a ține sub strict control totul, începând cu cuvintele.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe