Am zburat pentru România Mare

Codruț Constantinescu Publicat la: 03-02-2017

Contribuția aviatorilor români la făurirea României Mari este mult mai puțin cunoscută decât cea a altor arme poate și pentru că aviația militară se afla la început de drum (nu numai în România). Volumul Am zburat pentru România Mare. Memoriile unor aviatori români care au luptat în Primul Război Mondial (1916-1919) (Editura Vremea, București, 2016) vine să completeze eforturi mai vechi al istoricului de aviație Valeriu Avram.

Dacă la începutul intrării României în vâltoarea Primului Război Mondial celelalte arme se aflau cel puțin bine definite (chiar dacă nu și dotate), aviația militară română era complet nepregătită. În prima zi de război, armata noastră dispunea de 24 de avioane, toate neînarmate și vechi, având un efectiv de 1 293 de militari, dintre care doar 97 de piloți și 84 de observatori aerieni. Avioanele românești aveau o autonomie de zbor de trei ore, ceea ce însemna că abia dacă aveau timp să stea, în cel mai bun caz, o oră deasupra frontului sau a obiectivelor militare din teritoriul inamic (fie că vorbim despre Austro-Ungaria sau Bulgaria), atingând și viteze mici, între 50 și 100 km/h. Avioanele au fost răspândite pe toată lungimea frontului românesc și inițial nu au avut nici un impact asupra desfășurării conflictului.
Puterile Centrale au mobilizat nu numai celebrele zeppeline care au terorizat Bucureștiul și pe care aviația militară română nu a reușit mai deloc să le alunge, așa cum arată foarte bine Alexandru Armă (Bucureștiul sub bombele germane, Editura Vremea, București, 2015), ci și 230-250 de avioane performante, dotate cu mitraliere. La această situație s-a adăugat instalarea la conducerea aviației a unui ofițer nepotrivit, lt. col. Găvănescul, care, imediat ce a izbucnit războiul, a cerut să fie transferat, părăsindu-și subordonații. Iată ce scrie despre această situație ciudată un aviator, Andrei Popovici: „lipsa sa de obiectivitate, caracterul său influențabil și răutăcios, spiritul său neînțelegător au făcut din primul comandant al Corpului de Aviație un șef care n-a știut să-și apropie subalternii, să-i unească și să-i răsplătească după merite. Din contra, i-a divizat pe aviatori în două tabere opuse și, lăsându-se lingușit de lichele, i-a încurajat și i-a protejat pe chiulangiii și proștii strecurați pe ușa din dos a aviației”. Conform aviatorului Popovici, Găvănescul avusese pile importante care l-au ajutat să ajungă în această poziție.
Situația s-a îmbunătățit odată cu onorarea de către Franța a unor comenzi importante. Avioanele au venit prea târziu pentru a mai face diferența pe front în anul 1916, fiind vorba despre un total de aproximativ 150 de aparate de diverse tipuri, toate dotate cu armament, care le permitea să se apare, dar și să atace. Avioanele au urmat un traseu lung, fiind transportate pe nave prin Marea Albă până la Arhanghelsk, iar de aici au traversat Rusia din nord până în Moldova. Ele au fost asamblate în fostul abator al Iașului, beneficiind de supervizarea francezilor din cadrul Misiunii Berthelot. La început, piloții români au avut probleme, căci nu știau să folosească mitralierele cu care erau dotate aparatele de zbor. Comandant a fost numit aviatorul francez cu mare experiență François de Vergnette de Lamotte, care s-a dedicat reorganizării Aviației Române. După cum atestă mărturia unui pilot român, de Lamotte avea obiceiul să viziteze în fiecare lună escadrilele de pe front, interesându-se de nevoile oamenilor, ceea ce mulți ofițeri superiori români nu obișnuiau să facă (Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România. Noiembrie 1916 – aprilie 1918, traducere de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, București, 2016).

Aviatori români din Primul Război Mondial

Trebuie menționate câteva nume de aviatori români care s-au distins în Primul Război Mondial: Mircea Zorileanu, Constantin Nicolau, Victor Anastasiu, Dumitru Darian etc. Un alt aviator important este Grigore Gafencu (1892-1957), care avea să devină diplomat (ambasadorul României la Moscova între 1940 și 1941) și ministru de Externe (1938-1940) al României Mari. În anul 1916 Gafencu a fost repartizat în Regimentul 2 Obuziere, fiind decorat cu Ordinul „Coroana României” pentru actele sale de bravură de pe câmpul de luptă. În toamna aceluiași an, a solicitat să fie transferat la aviație, unde era nevoie de personal. A urmat cursurile Școlii de Observatori Aerieni de la Botoșani, iar din primăvara anului 1917 a luat parte la luptele de pe front, participând la misiuni de observare și dirijare a artileriei române și la bombardarea pozițiilor dușmane. Pe data de 19 august/1 septembrie, echipajul format din pilotul Iliescu și observatorul și mitraliorul Gafencu a repurtat o importantă victorie aeriană, doborând în apropierea Mărășeștilor un avion german. Gafencu a fost înaintat la gradul de căpitan în 1918, fiind apoi trecut în rezervă. A primit și Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a și Ordinul „Steaua României” cu spade, în grad de cavaler.

Recunoașterea eroismului aviatorilor români

Mărturiile adversarilor trupelor române publicate în jurnalele oficiale ale regimentelor și diviziilor germane sau austro-ungare concordă în privința eficacității aviației noastre în vara și toamna anului 1917, care s-a angajat în acțiuni de susținere a trupelor de la sol, fiind menționate observarea mișcărilor trupelor inamice, reglarea tirului artileriei, bombardarea și mitralierea tranșeelor germane, dar și confruntările aeriene cu aviația austro-ungară și germană (în 1917 armata noastră a pierdut doar două aparate de zbor și au fost uciși în luptă doar trei piloți). Relevantă pentru cavalerismul aviatorilor români din Primul Război Mondial este scrisoarea pe care o escadrilă austro-ungară a lansat-o deasupra bazei aviatorilor români în care erau solicitate respectuos informații despre un aviator austriac ce fusese doborât pe teritoriul controlat de militarii noștri. Austriecii solicitau ca acesta să fie îngrijit în cazul în care era rănit. Misiva se încheie „cu mulțumirile noastre anticipate. O companie de aviație austro-ungară”. Avionul austriac fusese incendiat în timpul unei lupte aeriene și aterizase cu mare dificultate. Sublocotenentul Bădulescu, care trăsese asupra aparatului, observând situația disperată în care se afla supraviețuitorul austriac, i-a ordonat pilotului să aterizeze lângă epavă, salvând viața observatorului austriac Francis Schlarbaum, pe care l-a transportat cu avionul la Iași, unde acesta a fost operat. Austriacul își exprima gratitudinea printr-o scrisoare emoționantă: „În aer suntem inamici, pe pământ ați dovedit a fi oameni adevărați, buni creștini și camarazi”.
La începutul lunii ianuarie 1918 existau trei grupuri aeronautice, cu 66 de avioane, alte 50 fiind în diverse stadii de reparație la Iași. Aviatorii români au efectuat o serie de raiduri împotriva trupelor anarhice rusești care se aflau în Moldova. Aviația română a fost activă și în curățarea Basarabiei de elementele bolșevice, prin formarea Grupului Aeronautic Basarabean. De asemenea, ea a fost implicată și pe celălalt teatru de operații, din Transilvania. Din cauza vremii grele din iarna anului 1918 și a imposibilității stabilirii unei legături cu Consiliul Național Român de la Blaj, s-a apelat la un Farman F.40, care a zburat la –30 de grade cu carlinga deschisă, echipajul (format din pilotul Vasile Niculescu, care în 1919 a fost luat prizonier de bolșevici și internat timp de o lună în închisoarea de la Odessa și observatorul Victor Precup) purtând un strat gros de parafină pentru a rezista la frig și curenții de aer și transportând o geantă sigilată cu documente adresate de Guvernul Român Consiliului Național Român.

Prin urmare, nu putem să nu omagiem contribuția aviatorilor români la făurirea României Mari.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral