Marile familii

Cosmin Ciotloș Publicat la: 03-02-2017

Inocenții (Editura Humanitas, București, 2016), cel de-al treilea roman al Ioanei Pârvulescu, schimbă regula pe care păreau s-o fi instituit cele două precedente. Nu mai avem nici reconstituirea de epocă (sfârșit de secol al XIX-lea), nici realismul sub escortă fantastică de acolo (în virtutea căruia călătoria în timp se dovedea posibilă).

E adevărat că relația tandră cu trecutul, marele personaj al tuturor cărților autoarei, se păstrează. Dar, de data aceasta, e un alt tip de relație și, așa zicând, un alt trecut. Unul mai intim și mai viu. Memoria documentelor de arhivă lasă locul memoriei directe. Spun asta fiindcă e imposibil să nu recunoaștem măcar o irizare autobiografică în Inocenții. Senzația e aceea că Ioana Pârvulescu se întoarce, prin scris, în Brașovul propriei copilării, căutându-i nu fragranța proustiană, ci de-a dreptul prezența.
Un exercițiu de recuperare, așadar, cu implicații existențiale și cu un marcat conținut moral. Acesta mi se pare a fi, dincolo de frumusețea poveștii în sine, codul romanului. E, totodată, o posibilă explicație pentru numeroasele referințe cu tâlc din cuprinsul cărții, fie că e vorba despre mici anecdote orientale, fie că e vorba despre legile nescrise ale muntelui ori ale apei. Există o etică în toate, chiar dacă neexplicită; există un sens în fiecare gest, chiar dacă inaparent. Fără să fie mărunt pedagogică, Inocenții e, trebuie s-o spun, și o carte a experienței împărtășite, având de răspuns, aparent în joacă, unei întrebări cât se poate de serioase și de adânci: cum se poate face față nostalgiei? Sau, în termenii narațiunii: cum se poate reconcilia Ana cea de azi, care, matură și sigură pe stilul ei, își adresează memoriile sub forma unor lungi epistole, cu acea Ana care, preșcolară fiind, se poticnește, în Paradisul ei citadin, de conotațiile cuvintelor auzite la cei mari?
În astfel de condiții și cu astfel de exigențe, simpla evocare a unor episoade disparate din copilărie ar fi fost insuficientă sub raportul substanței. Căci aceste episoade, și-așa reduse la o dimensiune simbolică, n-ar fi avut cum să asigure concretețea unei descinderi veritabile. Oricât de amuzante sau de stranii, oricât de blânde sau de amare, amintirile singure nu conservă. Nu sunt tactile și nici nu se oferă ochilor deschiși. Era nevoie așadar de un element capabil să lege lumea aceea de lumea aceasta, scurtcircuitând distanțele în timp, de un centru de greutate, de un totem. Ioana Pârvulescu l-a găsit pe cel mai potrivit dintre toate cele pe care le avea la îndemână: casa din strada Sfântu Ioan (apoi Maiakovski, apoi din nou Sfântu Ioan), cu o viață a ei nu lipsită de transformări și comoții, inclusiv onomastice. Descriind-o pentru ultima oară, în ultimul capitol, Ioana Pârvulescu îi dezvăluie și identitatea afectivă: casa a fost și continuă să fie nici mai mult, nici mai puțin decât o rudă de sânge. Cea mai longevivă și, tocmai de aceea, cea mai fidelă. E, în cele din urmă, o fatalitate cu care Ana e nevoită să se deprindă de timpuriu: zidurile continuă să-i însoțească destinul și să-i țină laolaltă trăirile chiar și atunci când oamenii dragi, cândva energici și plini de povești, încetează s-o mai facă.
Mai există o asemenea prezență discretă și fortifiantă în Inocenții, sporind la rândul ei cu unul numărul membrilor familiei: literatura însăși. Autoarea n-o spune, dar o lasă să se întrevadă. Aproape că nu există întâmplare semnificativă care să nu se afle cumva în preajma unei cărți. De la cele formatoare pentru grupul de copii (care se identifică ba cu Old Shatterhand, ba cu Edmond Dantès) până la altele, mai subtile și mai personale. Student fiind, bunicul îl cunoscuse pe Caragiale. Tatăl recita ritualic din Arghezi. Bunul și misteriosul anticar din capitolul al patrulea își ascunde data nașterii sub un titlu eliadesc. Micuța Ana are drept livre de chevet faimoasa Antologie alcătuită de Iordan Chimet. Altcineva din familie îl cunoscuse pe arhitectul Horia Creangă, nepotul marelui scriitor, și tot așa. Probabil însă că scena cea mai emoționantă e legată de sinuciderea estetă a lui Emil Ivănescu, fratele genialoid al poetului Mircea Ivănescu. Întâmplarea, petrecută spre sfârșitul războiului, e îndeobște cunoscută din varii surse. Aici, în Inocenții, ea e relatată dintr-un alt unghi, profund uman, aparținând martorilor imediați (angajații hotelului Aro), pentru care tragedia n-a avut nimic cultural.

Nu o cronică de familie e Inocenții. Ci o emoționantă declarație de apartenență față de un set de valori.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe