Poeme

Emil Iulian Sude Publicat la: 03-02-2017

Cică s-a dus vremea poeziei povestite.

că nu mai avem timp. cică ne-a mai rămas numai
un fel de fâc-fâc și gata. paznicul de noapte
nu se grăbește. el este oriunde și oricând.
și în afara noastră și în interiorul nostru.
la ce atâta grabă.
el este acolo numai pentru noi. și are atâta timp
și atâtea înfățișări că nici el nu mai știe cine este.

dar ne așteaptă cu mare drag și mare bucurie. la fiecare cotitură și drum drept
dai de câte un paznic. și nu e de mirare
cum de s-a umplut lumea de paznici și vânzători. sunt așa de mulți că și noi mai
suntem câteodată paznici la propriile păreri.

și toți fugim de locul comun să fim altfel.
în propria piele. un fel de fărădeliniște.

 

Voiau să lungească ziua. trăgeau de ea din răsputeri.
au sărit în ajutor cu mic cu mare au sărit. dar era tare și casantă ziua asta.
voiau sa fie lumină de-a pururea. și noaptea să nu mai fie.
o alungaseră ca pe o cerșetoare care le amintea că există un dumnezeu. și trăgeau de
li se încordaseră și urechile și ce mai aveau ei.
iar ziua nu se lăsa și pace. lungită peste nimic
nici moartă nu se lăsa.

ușor ușor a început să se zdrențuiască precum o cârpă de vase. au zis să pună ceva în
locul golurilor din ziuă. și au adus bucăți din hainele nopții să le fie egală. ziua și noaptea.

 

Au zis. Ca până la urmă.
cel mai micuț poem
nu doare
nu speră
nu are amabilități, cel mai micuț poem
nu încape în cel mai mare cuvânt

în el încap toate poemele de anvergură,
el intră peste tot și trece dincolo
ca o nevăzută infraroșie.

cel mai micuț poem nespuse mirări,
numai simțite mirări cu ce ai
prin micuțele găuri

nu și-au etalat vreodată frumusețea
poemele vaste precum cel mai micuț poem

ah, cum mă traversează cel mai micuț poem
care își lasă în mine energiile toate
de unde până unde acest micuț poem nemăsurabil
nici cu vederea liberă de prejudecăți

cel mai micuț poem vast înșiruirea de contraste
neverificabile cu mintea

deschizi palmele îți cade fața și te uiți în gol.

 

Și au trăit până la adânci bătrâneți. mult și bine
au trăit. ziua decupa o bucată de pământ. și
credea că îi aparține. noaptea decupa o
bucată de pământ și credea că îi aparține.
buni stăpâni se vedeau. însă niciunul
nu știa că bucata de pământ a fiecăruia avea doi stăpâni.

niciodată nu se întâlneau pe aceeași bucată de pământ să o revendice.

știau unul de existența celuilalt. numai spre dimineață
sau pe înserat se simțeau din aceeași alcătuire.

s-au rotit ei în jurul pământului să se întâlnească. s-au rotit.
că și copacii, apele, și tot ce era și nu era se roteau. și se depărtau se depărtau. nici cerul și
nici pământul nu se mai vedeau

ziua se înnopta din ce în ce se înnopta
noaptea se ziurea din ce în ce se ziurea.

 

Că dacă nu s-ar fi povestit nu s-ar fi spus.
un om avea o inimă mare. de la cer la pământ
era inima lui. și toți îl invidiau pentru inima lui
chiar și porumbeii cei albi îl invidiau pentru inima lui. să îi îmbuneze împărțea la fiecare
din inima lui. azi așa. mâine așa. de atâta inimă
inima lui se făcuse din ce în ce mai mică.

că d’aia avea nebunie pe porumbeii cei albi.
ce n-ați mai văzut porumbei albi să ciugule carne?

 

Și s-au sfătuit. să ofere un răspuns despre ce
scrie poetul. sau măcar despre cine.
cei mai mari învățați s-au tot sfătuit între ei.

fiecare venea cu părerea lui. luau o părere și o ispiteau
în mijlocul sfatului să le spună. despre ce scrie
poetul. și nici o părere nu era bună. pentru că venea un alt învățat cu părerea lui să o ispitească.
părerea se schimba de la învățat
la învățat.

l-au adus și pe poet bineînțeles cu părerea
lui cu tot. să le spună despre ce scrie. era tot
o părere a învățaților.

 

omul acela care a mâncat dragostea interzisă. o ținea în el. nu voia să o arate altcuiva. o considera a lui. și toată lumea căuta acea parte din dragoste. nu o găseau și pace. era a lui și nu voia să o împartă cu altcineva.

 

Bă! ăsta iar s-a născut. asta înseamnă că
ăștia vor avea o nouă șansă la înviere.
adică nu le ajunge de paști vor și de crăciun.
dar nu e asta nici o problemă. o să facem noi
în așa fel încât în mintea oricărui înțelept
să ne cuibărim cu dragostea noastră fără-de-dragoste.
și să-i facem să creadă că EL nu a
existat vreodată printre ei.
darămite ei printre
EL.

 

Umplea un loc. se muta în alt loc. locul și el
se muta. știa că a venit pe lume să umple un loc.
nu voia nici mai mult nici mai puțin.
numai să umple un loc.

și-a zis că toate locurile sunt la fel.
și nu s-a mai mutat.
a stat țintuit din umplerea locului
care începuse să-l golească.

 

Făt-Frumos nu era cel mai mic fiu al Împăratului Verde.

Făt-Frumos nu este parte din basmele lui Petre Ispirescu
nu avea cal înaripat
nu a salvat-o pe Ileana-Cosânzeana
pentru că aceasta făcea parte dintr-o altă poveste de dragoste
din altă colecție de povești muritoare, broșate, în care protagonist era Zmeul cel mai urât Făt-Frumos

și au trăit până la adânci bătrâneți în concubinaj
Zmeul din povestea lui Făt-Frumos și merele de aur în care nu era nici un zmeu
și Ileana Cosânzeana dintr-o altă poveste
a altei cărți de povești așezate una pe spatele
celeilalte în biblioteca nimănui

 

A fost odată o babă bătrână. așa de bătrână
că nu mai murea. și pe lângă ea toți mureau
de la ăl’ cu țâța în gură până la ăl’ cu barba sură. toți mureau.

și copiii ei au murit. și părinții ei au murit.
baba bătrână nu mai murea. de se întreba
lumea cu ciudă. bă cum o fi să îți moară copiii
și tu să nu mai mori? că bine se mai ține baba.
asta ne îngroapă pe toți! și era plină lumea de
ciudă. bă asta nu mai moare! ne îngroapă pe toți. ne mănâncă pomenile la toți asta
de se hotărâseră să nu îi mai dea de pomană nici de sufletele viilor nici de sufletele morților.
cum se auzea de un botez hop și ea. cum se auzea
de o moarte hop și ea. de se obișnuise lumea,
de a ajuns ca în lume să nu se mai petreacă nimic fără ca baba să nu știe.

nici nu se mai știa câți ani are. fiecare avea
părerea lui despre anii babei. însă toți căzuseră
de acord că toți anii trecuți și toți anii viitori erau ai babei.

se uscau pomii, se dărâmau casele. se plantau
alți pomi. se construiau alte case. lumea însăși
se schimba.
și baba bătrână nu mai murea.

 

Și prea greu trecea fiecare an. inventa multe jocuri să treacă timpul mai repede și timpul se alungea.
ce n-ar da să fie adolescent
și destul de repede trece timpul de când cu iubirile toate din tinerețile lui.

se micșorează pe repede înainte anii ăștia. Ce n-ar da să fie copil
să inventeze jocuri ca timpul să nu treacă

ce repede Doamne ce repede trece timpul
în patul ăsta cu miros acru de bătrân.
ce repede trece timpul. ce n-ar da să fie
copil. să inventeze un joc de oprirea timpului
cu toate iubirile din tinerețe.

 

Un om din poezia unui alt om voia să scape de poezie. și a încercat să nu o mai scrie pe poezie, zic, pe poezie.
dar nu-l lăsau toate mădularele lui nu-l lăsau.

atunci a zis să nu mai trăiască în poezie. dar cum ieșea afară din poezie nu mai avea aer
și toate care nu aparțineau ei se prăvăleau asupra lui. și multe rele că i se făceau de urât odată
ieșit din poezie. de parcă i se lua de propriul trăit. și nu se putea rupe de ea. ca obișnuința cu foamea.
ca obișnuința cu sperietura. așa era la el.

să nu se mai transporte și-a zis. ca acum. să nu
se mai transporte. cu poezia în poezie. să se lase așa fixat. și să o aștepte ca pe o amantă de
departe. să nu mai dea buzna asupra ei când poezia este dezbrăcată. să o lase pentru întâmpinare.
dar nici așa nu s-a putut. poezia cea mai bună e ultima poezie goală.

și a zis omul acela din poezia altui om. că dacă
tot i s-a dat ce nu a cerut vreodată. înseamnă că
a știut Dumnezeu. DE CE.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral