Poeme

Cătălina Stanislav Publicat la: 03-02-2017

dragă lori maddox,

obișnuiam să fiu tipa aia pentru care cea mai tare chestie din lume era o scenă din californication când tipa aia cu care Hank a fumat biblia știe exact că a treia melodie de pe a doua parte din houses of the holy e no quarter. și acum am crescut și de vreo șase luni n-am mai purtat decât pantaloni, în aprilie am intrat într-o sală de operație și n-am tremurat decât de frig, parțial pentru că am crescut, parțial pentru că mi-au dat diazepam. am făcut glume proaste cu asistentele și maică-mea a aflat anul ăsta că folosesc anticoncepționale de trei ani și cred că în sfârșit înțelege normalitatea. cred că în sfârșit o-nțeleg și eu. cred că e atunci când te trezești cu singurul miros de piele pe care-l cunoști de câțiva ani și atunci când te duci la baie de mai multe ori pe noapte și când înveți să distingi mirosul de cafea care-ți place în porto față de mirosul de cafea care-ți place acasă. dar nu asta-i important, cred. e important că ai o schemă micuță făcută cu pixul pe spatele unei mâzgăleli de copil care te-a calmat de fiecare dată când te-ai uitat la ea, dar, ca un unguent, doar cât o folosești. în final, cred că înțeleg că normalitatea e când toate luminile din blocul de vizavi se sting deodată, dar și când nu.

 

dragă lori maddox,

în porto am făcut un curs de portugheză și profa mea era din galicia, venea cu mașina în fiecare zi ca să ne învețe portugheză pe mine și niște francezi, un englez, o tipă frumoasă din reunion, julie. julie se descurca cel mai bine dintre noi. la sfârșit ne-a pus să facem o prezentare despre cum au fost cele patru luni din porto sau despre locul în care ne-am născut și julie a vorbit despre reunion, mama ei, prietenele ei cu rochii lungi și flori în păr, sărăcie și focuri de tabără, fluent și frumos, cu zâmbete timide între paragrafe. eu am scris una în engleză pe care am tradus-o cu google translate și apoi am corectat greșelile. se numea a minha vida no porto și am scris despre pescărușii din gura de aerisire și clădirile abandonate, despre hainele care atârnă la geamuri și oameni care te opresc pe stradă ca să faceți small talk, despre clădirea roz a facultății și despre cum am învățat că pastel de nata au un ingredient secret și cele adevărate se găsesc numai în Lisabona și ce bine îmi pare că știu să cer apă și omletă cu fructe de mare la cantină. Și nu le-am spus despre ploaie și twizzlers de crăciun, despre cantități îngrijorătoare de vin și despre caloriferul mic care nu reușea să încălzească mai nimic. Și nu le-am spus despre drumul lung către casă și cănile prea mici de cafea, despre zilele întregi în care am citit între cearșafurile albe imaginându-mă galbenă la față și cu transpirația șiroind în jos pe linia părului, despre cum am citit Solenoid la bibliotecă, cu tâmplele pulsând în timp ce tremura podeaua și pământul se decojea ca o banană prea coaptă.

 

lori,

vreau să-ți spun o poveste despre mama și tata. locuiam într-un apartament din care puteam să văd într-un alt apartament unde o doamnă cu părul alb lipit de cap avea un cocker spaniol, dona, dar eu îi spuneam dorna. în dormitor aveam o oglindă triplă care se plia ca un paravan separator. oglinda era atașată de un corp cu sertare unde mă jucam eu cu păpușile și unde odată ai mei au lipit un bilețel care era de la moș nicolae de fapt și pe care scria că nu mai am voie să-mi rod unghiile și să mă uit la cow&chicken în timp ce mănânc. mama a scos din sertar o inimă de turtă dulce mușcată într-un colț de două seturi de dinți, unii mari și unii mai mici. mi-a zis că e din seara în care s-au cunoscut, prin optzeci și ceva, la un revelion unde mama era stânjenită și se simțea aiurea pentru că nu acolo trebuia să meargă de fapt. azi m-am hrănit cu pizza congelată cu patru feluri de brânză și m-am gândit din nou la micuțul tatuaj pe care ezit să mi-l fac în spatele gâtului gândindu-mă că nu știu dacă pot să-mi fac ceva atât de permanent când am făcut și lucruri mai permanente. atât de permanente că încă aștept momentul ăla dinainte de sfârșitul filmului în care fiecare se ocupă de el, pe fundal o melodie tristă și nu se aude dacă vorbește cineva, doar muzică și cadre cu oameni preocupați de multe lucruri. cineva își plimbă câinele într-o pelerină de ploaie portocalie. altcineva aleargă dimineața pe malul unui râu mic. altcineva zâmbește absent în sus către altcineva care se încalță lângă ușă, în timp ce subliniază ceva într-un ziar, papucii de casă cu blană pe margine, halatul gri, lumina dimineții printre jaluzele ca o imagine de pe un televizor cu antenă în timpul unei furtuni de zăpadă.

 

dragă lori maddox,

vreau să-i spun cu tine stăteam să prindem răsăritul de pe balcon, cu blocul roz în dreapta, cu aceeași lumină care se aprindea fix la patru dimineața și se stingea fix la 6, cu cerul verde-albastru, dând jos vopseaua de pe balustradă cu unghiile. mereu aveai cele mai urâte unghii. vreau să fie mereu vară, spuneai. și eu iubeam iarna. am fost făcută să iubesc iarna. dar toate iernile pe care mi le amintesc au fost urâte. la mine acasă erau tot mai mulți oameni, cu tot mai multe haine, stăteam sub birou ca să fiu mai aproape de calorifer, ningea târziu și zăpada era tare și murdară, pe frate-meu îl lăsau în cărucior pe balcon câte o jumătate de oră pe zi, să stea la aer, mama era ocupată, dormeam toți patru în aceeași cameră și eu n-aveam voie să mă uit la desene deja de șase luni, alex mă bătea cu zăpadă în drum spre casă, era noapte și mă oprea la fiecare felinar ca să-mi spună mereu ce ochi frumoși ai, ce ochi frumoși ai, mereu doar asta, mama și tata se iubesc mai puțin iarna, tu voiai să fie vară şi încă stăteai doar într-un tricou în casă, tricoul tău cu pocahontas, şi fumai pe geam, cu nasul roșu și sprâncenele groase și nepieptănate. iarna nu aveai pe nimeni niciodată, iarna nu aveam pe nimeni niciodată.

 

dragă lori maddox,

uite ar trebui să ştii unele lucruri îmi e frică de absolut toate bolile care există şi mă aştept să intru în şoc anafilactic de fiecare dată după ce iau un medicament pe care nu l-am mai luat niciodată sau de fiecare dată când mănânc ceva ce nu am mai mâncat niciodată când mă simt vinovată fac duş de multe ori pe zi nu-mi place marțipanul când eram mică vecina mea a murit gazată la ea în apartament şi i-am văzut picioarele moarte şi murdare când o scoteau din casă pe străbunicul meu l-au omorât și l-au aruncat în olt și asta-i cam cea mai sinistră poveste din familia mea când eram la liceu am descoperit că singura modalitate de a ieși din curtea școlii în timpul orelor era să-l mint pe portar că sunt la ciclu și trebuie să-mi cumpăr tampoane și în două secunde îmi deschidea oripilat poarta nu pot să mănânc și nici să miros mărarul dacă mă gândesc destul de mult că mă doare ceva o să mă doară și uneori mi se pare că asta e o chestie mișto

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral