Vladimir Găitan: „Dictatura avea un respect pentru artişti, chiar dacă impunea foarte multe”

Andrei Giurgia Publicat la: 03-02-2017

Blândeţea, profesionalismul şi creativitatea îl caracterizează. Vorbeşte foarte frumos despre generaţia din care face parte, dar îi apreciază şi pe cei care formează generaţia tânără. S-a născut la Suceava şi de fiecare dată aminteşte cu drag de zona din care provine. Bucovina ocupă un loc aparte în sufletul său. A făcut echipă cu Ileana Popovici şi George Mihăiţă din distribuţia celui mai bun film românesc din toate timpurile, aşa cum au spus criticii de specialitate. „Reconstituirea” reprezintă pentru cultura noastră un moment de referinţă, un film care trebuie văzut de fiecare generaţie în parte. Este şi astăzi, în anul 2017, la fel de actual ca în urmă aproximativ 50 de ani. A avut o relaţie specială, profesională şi de prietenie, cu regizorul şi actorul Sergiu Nicolaescu. În luna februarie împlineşte frumoasa vârstă de 70 de ani. Vladimir Găitan ni se dezvăluie, într-un mod sincer şi emoţionant, aşa cum doar adevăratele valori ştiu s-o facă. La mulţi ani, Vladimir Găitan!

 

Afirmaţi într-un interviu că faceţi parte din generaţia de sacrificiu. Uitându-vă în urmă, ce aţi schimba?

În primul rând, afirmaţia mea aş schimba-o: este o generaţie „blestemată”, nu una „de sacrificiu”. Spun acest lucru pentru că sunt foarte dezamăgit de aceşti 27 de ani, după ce s-a făcut această Revoluţie cu sacrificiul unor copii. Eu vreau să cred că a fost o Revoluţie, fără doar şi poate confiscată, dar ea a început ca o revoltă populară. După 27 de ani, este marea mea dezamăgire. În februarie împlinesc 70 de ani şi practic nu pot să adun nici un an de bucurie curată. Ne-am născut şi am venit pe lume la finalul unui război cumplit, cu sărăcia care era, cu părinţii arestaţi, cu tata ridicat în miez de noapte. Nu am ştiut dacă mai vine în viaţă. Din puşcărie a venit o epavă de om care ne-a influenţat toată copilăria şi toată viaţa. Când aveam peste 40 de ani, a venit această Revoluţie în care mi-am pus atâtea speranţe, că în sfârşit o să vină soarele şi pe uliţa generaţiei mele, şi nu a fost să fie.

 

V-aţi văzut trăind în altă ţară. Aţi vrut să faceţi lucrul acesta?

Am fost la un pas să fug. Am apelat la biserica catolică şi mi-am descoperit nişte origini în Germania. Acolo am vrut să fug cu soţia. Asta se întâmpla prin 1978. Cu mâncarea ne descurcam atunci. La un moment dat, sistemul devenise atât de diabolic, că-ţi oprea căldura şi lumina. În acel moment, practic eram într-o celulă. Aceste apartamente au un sistem îngrozitor. Dacă cineva vrea să întrerupă căldura, tu practic trăieşti într-o pivniţă. Toate aceste blocuri erau nişte celule. În bloc erai absolut la cheremul puterii. Umilinţa asta îngrozitoare în care te culcai într-un frig îngrozitor şi te sculai la fel o învăţasem într-un fel. Toate acestea m-au făcut să spun că trebuie să plec. Era un frig îngrozitor şi în teatru. Îmi amintesc că se desfiinţase postul de garderobieră pentru că nimeni nu-şi mai lăsa paltonul. În aceste condiţii, sălile erau pline şi n-am să uit niciodată celebrele aplauze înăbuşite, pentru că lumea te aplauda cu mănuşile pe mână. Sunt lucruri care nu se pot uita. Atunci am vrut să fug. Am reuşit să ajungem la München, unde aveam nişte prieteni. Aceştia m-au dezamăgit îngrozitor. Am descoperit că ei trăiesc mai rău decât noi. Aveau o bere şi şuncă, îi copleşeau roţile de caşcaval, dar nu erau mai fericiţi ca noi. Era o lume în care ei nu se adaptaseră şi am asistat la câteva poveşti unice. Am să vă dau un exemplu. Prietenul meu, la noi în ţară, era arhitect. Acolo vindea cârnaţi împreună cu fratele lui. Când se întâlneau seara undeva, îşi permiteau să-şi cumpere doar berea. Veneau cu mâncarea de acasă. Când am văzut aceste situaţii, i-am spus soţiei mele să ne întoarcem acasă. Mi-am dat seama că, dacă nu te naşti în ţara respectivă, este foarte greu să te adaptezi şi s-o înţelegi.

 

Asist la lupta aceasta surdă între oameni din aceeaşi generaţie (...) şi îmi este frică de faptul că veţi fi înfrânţi

Care sunt fricile actorului Vladimir Găitan, astăzi?

Îmi este frică de faptul că vin foarte puţini din urma noastră. Asta nu înseamnă că nu există actori talentaţi. Nu sunt foarte mulţi şi sunt înnebuniţi după situaţia materială. Sistemul nu le creează siguranţa zilei de mâine. Pentru această siguranţă ei sunt dispuşi la orice compromis. Îl vezi seara că joacă un Hamlet şi este minunat, iar a doua zi face reclamă la pufuleţi. Mie asta mi se pare un soi de umilinţă. Generaţia mea a avut o bilă albă uriaşă. Dictatura avea un respect pentru artişti, chiar dacă impunea foarte multe. Se făcea un teatru adevărat. Piesele odioase cu tentă mincinoasă, socialistă, existau, dar se făcea un teatru adevărat. În nemernicia noastră, eram lăsaţi să muncim. Nu aveam altceva decât să ne facem treaba. Nu aveam disperarea zilei de mâine. Acel salariu mizerabil pe care îl primeam era pentru toţi. Nimeni nu se uita în curtea ta. Astăzi s-au întâmplat nişte lucruri pentru care nu eram pregătiţi: cum spun eu, prea devreme am sărit din Dacie în BMV. De moarte nu îmi este frică. Anul trecut am trecut printr-o cumpănă cumplită. Am suferit vreo opt operaţii grele şi două mai uşoare. Am avut senzaţia că mă duc şi m-am comportat foarte civilizat. Nu mi-am chinuit familia şi m-am împăcat cu ideea că toţi suntem datori cu o moarte. Nenorocirea a fost că eu am supravieţuit, iar în jurul meu s-au stins câţiva dragi prieteni. Sunt lucruri care m-au dat peste cap, mai mult decât ideea că m-aş fi bucurat să fiu eu şi ei să trăiască. Faptul că din urma noastră nu vine nimic care să aibă timp să facă teatrul pe care îl făceam noi mă întristează şi îmi creează o stare de spaimă, deoarece este un timp pierdut pentru generaţia voastră. Se luptă cu tineri de aceeași vârstă cu voi, care provin dintr-o nouă nomenclatură, mult mai odioasă decât cea a comuniştilor lui Ceauşescu. Este nomenclatura burtoşilor şi a capetelor rase, cu maşini, care le umilesc şi le sfidează pe fete. Asist la lupta aceasta surdă între oameni din aceeaşi generaţie şi îmi este frică de faptul că veţi fi înfrânţi. Sunt tatăl unui băiat de 36 de ani, care a plecat din România pentru că nu a mai avut puterea să se lupte cu aceste capete rase. Am o fată care, la fel, s-a retras şi trăieşte foarte modest şi la locul ei, dar nu este fericită. Mă doare foarte tare sufletul pentru voi, pentru că eu vedeam altfel aceste lucruri şi speram să învingeţi voi, copiii aceştia buni. Din păcate, exodul acesta de populaţie este cea mai cumplită nenorocire care ni se întâmplă nouă. Ne-au plecat meseriaşii. Vreau să-ţi spun că nu am găsit pe cineva care să-mi repare o clanţă de uşă, nu mai găsesc un om care să pună o gresie.

 

Pornind de la ceea ce spuneaţi dumneavoastră şi având la bază filmul Reconstituirea, ce s-a schimbat cu privire la ce era atunci şi ce avem acum?

Dacă ne uităm la scena din finalul filmului, cu ieşirea acelui puhoi de la meciul de fotbal, şi ne uităm la aceşti aşa-zişi suporteri, care ies de la meciurile momentului actual şi se bat prin tot felul de zone pentru că unul este stelist, iar celălalt rapidist şi îşi sparg capetele, pot să afirm cu mâna pe inimă că practic nu s-a schimbat, ba din contra a devenit lumea cea urâtă. Fenomenul a devenit chiar periculos. Această violenţă pe care – de bine, de rău – sistemul o ţinea sub control, acum actualul sistem nici de aşa ceva nu este capabil. Dovadă că fiecare este un cetăţean neapărat, vulnerabil. Pentru mine lucrurile sunt foarte clare. În curând mă voi retrage. Nu mai am nicio spaimă, dar ce rămâne este o problemă grea pentru voi.

 

Care este primul lucru care vă vine în minte când spun George Mihăiţă?

Prietenie de o viaţă. Uneori a fost cu urcuşuri, alteori cu coborâşuri. Faptul că uneori au trecut şi trei luni fără să ne vedem sau să ne vorbim, faptul că în decursul acestor 50 de ani care se împlinesc de când îl cunosc pe George ne-am şi certat, nu ne-am vorbit pentru perioade scurte de timp şi am avut puterea să recunoaştem că am greşit, în toate acestea constă prietenia. Fără să ne agresăm, fără să ne băgăm degetele în ochi. Toate acestea sunt ingredientele care pot naşte o prietenie adevărată şi care să aibă longevitatea noastră de 50 de ani.

 

„Relaţia cu viaţa şi cu moartea, cel puţin în zona în care m-am născut, era o chestie firească, normală”

În copilărie, un loc de joacă pentru dumneavoastră era cimitirul. De acolo rupeaţi flori, acolo vă întâlneaţi cu o fată. De ce cimitirul?

Era un ritual. Eu o conduceam acasă, iar cea mai bună scurtătură era prin cimitir. Pentru mine, cimitirul era o sursă extraordinară de a mai scăpa de o teză sau de o ascultare. Se umplea cimitirul de liliac, bujori şi stânjenei cum nu creşteau nicăieri în toată Suceava. Şi noi, fără să devastăm, pentru că eram nişte copii civilizaţi (şi ca să înţelegeţi, eu îmi duceam colegii ca să fure de la mine din grădină), în cimitir făceam nişte buchete frumoase, le piteam în şopron, aşteptam ca mama să intre în casă şi când mergeam la şcoală luam buchetul de acolo şi în ziua aceea eram sigur că nu mă ascultă la fizică sau la ce ştiam eu că nu stau bine cu pregătirea. Noi mergeam în cimitir cum ai merge în curtea casei tale. Era grădina casei. Nu era spaima de morminte. Relaţia cu viaţa şi cu moartea, cel puţin în zona în care m-am născut, era o chestie firească, normală. Nu avea nimic înfricoşător în ea. Eu o conduceam pe această fată frumoasă către casă, iar la final de drum mă răsplătea cu un sărut pe obraz. Ţin minte că atunci am înghesuit-o pe un spate de cruce ca s-o pup totuşi şi pe gură. Una era pe obraz şi una era pe gură. Asta era ca să consfinţesc efortul pe care l-am făcut. De la cimitir şi până la ea acasă era un teren agricol. Era un lan de grâu. Ea mergea prin el, iar eu stăteam sus pe gard s-o văd până când ajungea acasă. Asta se întâmpla aproape în fiecare seară. Recent, eu şi prieteneul meu Alex Ştefănescu ne-am trezit cu nişte telefoane din Israel. În anii ‘60, în Suceava a fost o emigrare uriaşă. Au plecat evreii în Israel cu nişte promisiuni foarte mari şi cu dorinţa de a fi în ţara lor. Dintr-o clasă în care eram 40 de elevi, 16 erau evrei, cu care avem o relaţie superbă. Eu nu înţeleg astăzi care este problema acestor uri rasiste. Noi ne iubeam. Nu aveam nimic de împărţit, doar ne jucam şi ne bucuram. Era o simbioză perfectă. Şi părinţii noştri se înţelegeau perfect. A fost un gol imens pentru că şi eu şi Alex eram îndrăgostiţi de două evreice frumoase. Mie îmi plăcea de Lili. Nu am să uit cât trăiesc. Avea nite cozi superbe. Ea îmi scria lucrarea la română şi eu mă uitam la cozile ei şi aşteptam momentul să pot s-o mângâi. Atât voiam. Aşa de frumoasă era relaţia. Şi, cum spuneam, recent m-am trezit cu nişte telefoane şi mi s-a pus un nod în gât. Erau toate fetele din clasă care plecaseră din România şi care voiau să mă ducă în Israel, ca să mă vadă medicii de acolo și să mă ajute cu bani. Acum câteva luni au venit la Bucureşti şi ne-am întâlnit. A fost o întâlnire cu o puternică încărcătură emoţională, cum rar am întâlnit.

 

Ce mesaj are de transmis Vladimir Găitan pentru arta, cultura, cinematografia românească?

Aş vrea să-i rog pe cei care fac parte din noul val de regizori să nu repete greşelile generaţiei mele, pentru că există o invidie în această profesie, invidie poate omenească, între regizori în special, regizori care au măsura aroganţei şi a superiorităţii calităţii lor de regizori. În legătură cu noi, actorii, ei s-au considerat deasupra noastră. Ei sunt băieţii citiţi şi noi suntem micuţii roboţei care execută. Mereu a existat această situaţie şi a făcut parte din conflictele şi din revolta noastră, a actorilor, împotriva aroganţei regizorilor. Şi eu am avut cu Sergiu Nicolaescu schimburi grele. Din fericire, am rămas prieteni, pentru că nu a fost ranchiunos. Şi acum, ca şi atunci, pentru că erau mulţi regizori care îl urau pe Sergiu pentru faptul că primea filme, că avea pile... Acea ură a fost prea repede moştenită şi preluată şi de această generaţie. Ar trebui să găsească o soluţie ca să se ajute şi să rămână împreună. În teatru lucrurile sunt mai simple. Fiecare îşi ştie locul lui şi valoarea. La film este altceva. Din păcate, totul porneşte de la bani. Acolo încep lucrurile să se strice. Îi rog frumos să găsească o soluţie şi să nu repete istoria, pentru că sunt toţi extraordinari. Eu, de exemplu, nu am jucat la ei, nu am fost în vederile lor. Nu pot să spun decât că îi urmăresc cu drag, îi preţuiesc şi îmi doresc să nu facă așa încât invidia sau orgoliul să fie factorii distructibili între ei. Ar fi păcat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe