Mountain Plein Air – mitologii cardinale

Maria Bilașevschi Publicat la: 03-02-2017

Termenul și ideea de generație au căzut în prezent în desuetudine, posibil fie din lipsa unei solide coagulări care să justifice apartenența la un grup, fie din egocentrismul artistului. Cu toate acestea, simpozionul de arte vizuale Mountain Plein Air, organizat la Tihuța, aflat în prezent pe simezele Galeriei „Dana” din Iași, probează existența unei „generații” în care există o contopire de impulsuri și aspirații. Locul ales, Pasul Tihuța, a fost un pretext pentru articularea mitologiilor personale. Natura a fost văzută ca un model ce pozează spontan, ce reînvie noi valențe ale sensibilității, fără o rețetă prestabilită a creației, fiecare pânză purtând marca interioară a unei personalități pe care căutările nu o dezorientează, ci o definesc.

 

Dinamismul tonifiant al lui Ioan Pricop poartă cu sine dimensiunea abstracției în impresii vizuale ce relevă faptul că, în conceperea lor, peisajul devine un desen în spațiu care accede la formă prin alfabetul personal al artistului, scris cu tușe simple, infinit articulabile.
Mobilitatea aparte a desenului, fina și cuceritoarea ironie a artistului Eugen Alupopanu din peisajele „normale”, cu ipostaze inepuizabile asigură o detașare de motiv. Performance-ul este pentru acest artist un act de trăire integrală și directă a realității. În mijlocul naturii, cu mâinile goale ori ajutat de un cuțit, artistul delimitează în genunchi, prin smulgerea ierburilor, silueta propriului corp în covorul vegetal. Așezarea artistului în propria ramă vegetală, parcă absorbind lent tensiunile pământului, poartă cu sine metafora întoarcerii la originar, mai degrabă un memento mori transformat în limfa vitală a picturii.
Marinela Ciobanu știe secretul conceperii unei atmosfere în care culoarea este manevrată cu lejeritate astfel încât „fizionomia” naturii să poarte o încărcătură cromatică aparte, ce transmite spre nesfârșit.
O căpiță de fân este subiectul ales de Maria Morteci. Pe ansamblul de paie uscate, artista surprinde stările naturii, viața, lumina, atmosfera, documentând efemerul clipei.
Paleta aleasă de Andrei Morteci utilizează contrastul alb/negru, într-un dialog exacerbat tensional prin intervenția griurilor calde și oranjurile ce temperează tușele de negru. Artistul atenuează picturalitatea, modelează formele în crescendo, pentru a deplasa energiile spațiului dinspre interior spre exterior.
Mitruț Peiu, colecționar de priveliști, conjugă peisajul montan cu simboluri heraldice ori cu reprezentări ale cotidianului, conducând motivul lucrărilor sale pentru a justifica o mitologie personală, cu puternice ramificații istorice și sentimentale.
Masa tăcerii a lui Ciprian Croitoru salvează genul peisajului de pitorescul facil, conceptul gravitând în jurul unui punct central, în jurul căruia se organizează simetric și ritmat formele. Artistul decide să surprindă buturugi dispuse circular, fragmente fără viață care, prin aranjament, trimit la simbolistica brâncușiană.
Nostalgiile spațiului, ale naturii contorsionate de trecerea timpului și fierbințeala verii probează certe sensibilități cromatice în lucrările Elenei Gheorghiță, iar melancolia ar fi ipostaza definitorie a picturii Andreei Pricop, angajată într-un subtil joc al imaginației în invocarea magică a altor lumi, captivând privirea cu tonurile sale rupte între rozuri stinse și un verde robust.
Claudiu Ciobanu își continuă căutările în sfera figurativului. Artistul caută și portretizează povestea din spatele personajului ales, impulsionând pensonul să alerge pe pânză pentru a reda mai mult decât un chip: o fuziune a arșiței verii și a vieții austere, cu o dominantă tonală vie, expresivă.
Impulsul contemplativ și predilecția pentru devenirea lirică a materiei, în cazul Rodicăi Crîșmaru sub forma portretului, sunt configurate sub învelișuri de umbră, în lumina pură a nopții și a unei firave flăcări tremurătoare. Artista se remarcă prin accentele specifice – mai exact, prin vibrația particulară a luminii, nu atât spre un punct central, ci către acel loc în care se realizează o stare de suspendare temporară a tensiunii ce permite o mișcare ulterioară de creștere dramatică.
Smaranda Bostan expune un triptic al evoluției și, paradoxal, al disoluției formei umane în peisaj. Plecând de la verdele cuminte ce acoperă colinele, artista călătorește pe un fundal ce amintește de urzeala iilor românești, mai întâi spre soare, apoi spre sine. Oprindu-se asupra propriei imagini, artista alege să se surprindă singură în fața luminii, unde atmosfera de culoare trimite la incantație, la ridicarea materiei deasupra elementelor lumii reale.
La rândul său, George Cernat preferă o ornamentică bogată, de sorginte folclorică, pe care o aplică peste coline.
Pentru Adrian Crîșmaru, peisajul este acel element ce asigură recuperarea expresiei substratului autentic românesc și pământesc al ființei, cel care înglobează și absoarbe valorile spirituale. Artistul coase pe lucrare cu un fir extras dintr-o zadie bistrițeană, readucând obiectul la nivel simbolic, înapoi în natură, după îndelungi procese de prefacere și uzură. Obiectul principal din acțiunea Am plantat un tablou, sita, este același obiect-simbol pe care l-am văzut surprins pe pânză în urmă cu câțiva ani. De această dată, artistul intervine asupra pământului ud, negricios, prin acoperirea cu un strat subțire de făină aurie. Actul de îngropare este, în fapt, un act de dăruire, artistul oferind acelui spațiu reprezentarea simbolică a filtrului său personal.
Delimitând fizionomia unei cuști prin suprapuneri de folie transparentă, susținută de cadre de lemn, regizorul Radu Mihoc se introduce într-un spațiu strâmt, claustrofobic, pentru a sintetiza, prin intermediul mișcărilor corpului, procesul creator. Constant de-a lungul procesului de metamorfozare este doar fumul țigărilor, artistul ilustrând trecerea timpului prin joncțiunea exaltare/disperare dusă la paroxism. Singurele cuvinte sunt o parafrazare a „Poeziei pe care a scris-o magistrul Ursachi pe când se credea pelican” – aparent, o autosabotare, dar, în fapt, o efuziune a parodiei și ermetismului.
Un astfel de proiect nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul lui Bogdan Vrâncean, un mecena postmodern din ținuturile Bistriței, ce a oferit acestei generații nu numai sprijinul financiar, ci mai ales prietenia și onesta sa apreciere.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral