Toată lumea cântă și dansează!

Angelo Mitchievici Publicat la: 03-02-2017

Primele cadre din filmul lui Damien Chazelle sunt relevante pentru spiritul care animă întregul film. În plin ambuteiaj pe o autostradă dintr-un hiperactiv Los Angeles, în locul nervozității sau al plictiselii, fiecare șofer ascultă muzica favorită, iar camera se oprește oportun asupra unei tinere care în loc să asculte, începe să cânte. Fără ezitare, acest spirit lalandist o împinge afară din mașină și în câteva secunde toată autostrada este contaminată, iar dansul se declanșează perfect sincronizat, undeva în background apărând dintr-o camionetă și o formație. Orchestrația e perfectă.

 

Puțin mai încolo un trafic mai aglomerat le stârnește o reacție nervoasă deopotrivă pianistului Sebastian, interpretat de Ryan Gosling, și Miei (Emma Stone), care-i răspunde prin gesticulația familiară unui esperanto stradal. Damien Chaezelle va juca pe aceste două registre confruntate de mai multe ori în film, unul să-i spunem realist, cu pasagere amărăciuni, cu resemnări lucide și unul romanțios, virând spre un tip aparte de utopie-iluzie unde Lalandul reprezintă mutatis mutandis echivalentul simbolic american al unei Pays de Cocagne, evident mai glamoros, fără cârnați, bere și turtă dulce. Pe un alt palier, se confruntă muzica clasică și jazzul, moștenirea europeană, sofisticată, înclinată spre reflecție, spre interiorizare, spre melancoliile care trec în privirile sticloase ale personajelor din Casablanca, și care reține acest manierism sentimental și spiritul insubordonat-recalcitrant, improvizatoric-versatil și vitalist al Jazzului. În fond, cele două note sunt prezente în partiturile existențelor noastre, numai că aici expresia acestei partituri e una deliberat muzicală. Muzica este celălalt limbaj, care spune mai mult în acest film decât imaginea, iar regizorul a știut să o facă să vorbească nu ca un spectacol în sine, ca intermezzo, nici măcar în numele personajului, ci în numele fiecăruia dintre noi.
Una dintre scenele care au acea fluență particulară a sincerității și a micilor adevăruri esențiale este discuția dintre înamoratul de jazz, Sebastian, și Mia, care „urăște Jazzul”. În discursul pasiunii nu argumenele conving, ci intensitatea cu care iradiază flacăra lăuntrică a pasiunii. Damien Chaezelle va păstra o temă muzicală „clasică”, precum melodia lui Philippe Sarde din La Grande Bouffe (1973) al lui Marco Ferreri, marca unei nostalgii deopotrivă pentru atmosfera muzicală a filmelor din anii ’50, o nostalgie pereche cu cea pe care o nutrește Sebastian pentru Jazz Age, pentru regii saxofonului, precum Charlie Parker, și ai trompetei – sunt invocați Kenny Clarke și Thelonious Monk –, lăsând la o parte aluziile discrete la Funny Face (1957) al lui Stanley Donen, cu Fred Astaire și Audrey Hepburn. Remarcabile sunt discuțiile în jurul acestei lumi a jazzului, înrudită cu lumea cinematografului prin subtile legături. Ele definesc momente pierdute în timp, stiluri de viață, sensibilități reflectate tardiv, definitorii pentru cultura americană. De aceea filmul lui Chaezelle este unul al nostalgiei, și astfel el întâlnește generații diferite, emoționând puternic prin acest rapel al amintirii în căutarea acelei note distincte care ar putea să dea tonul unei vieți.
În fapt, cele două registre de care am amintit, între care există un dialog permanent – și nu doar muzical – în filmul lui Chaezelle construiesc această trăsătură inegalabilă a eleganței în eșec cu care se măsoară intensitatea unui vis sau nebunia unei speranțe. Romanul și filmul american au evidențiat această simbioză între un optimism debordant, dublat de un vitalism copleșitor și voracitatea unei lumi concurențiale, fabricând în retortele sale urbane parfumul inefabil de American Dream. Sunt invocate în acest film momente importante din prodigioasa istorie cinematografică a music-hall-ului. Damien Chaezelle știe să „planteze” pentru connaisseuri numeroase indicii, de la clasice precum An American in Paris (1951), musical-ul lui Vincente Minelli cu Gene Kelly, sau A Star is Born, în varianta din 1954 a lui George Cukor, cu Judy Garland, la inubliabilul Casablanca al lui Michael Curtiz. Cuplul format ad hoc din Sebastian și Mia este cumva reprezentativ: un muzician și o actriță printre zecile de mii de anonimi aspiranți la glorie, urmărindu-și visul cu încrederea copilărească în puterea magică a dorinței. Lalandul, în epoca sa de glorie, nu tolera decât mariajele reușite dintre un love story și un success story, nicidecum eșecul, însă în Damien Chaezelle trăiește spiritul scottfitzgeraldian din Marele Gatsby și cel nostalgic din Casablanca, împrumutând romanței colțul batistei decupat impecabil în buzunarul costumului, floarea de la rever și această forță paradoxală a eșecului de a colora destine, de a regiza ficțiuni alternative, de a conferi grație căderii, transformând-o într-un spectacol de balet. Acestei genuine forțe de transfigurare a muzicii îi răspunde filmul lui Chaezelle, iar ceea ce ține de talentul său ancorat într-o tradiție deopotrivă a romanului și a filmului american este felul în care reușește să evite melodrama invitând-o totuși la dans.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral