„Romeo și Julieta”. Viziuni metafizice: spiritele rătăcesc printre cei vii

Dana Țabrea Publicat la: 03-02-2017

Una dintre cele mai recente montări cu Romeo și Julieta, prezentată în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, este o adaptare cu intervenții curajoase în textul shakespearian și momente de improvizație actoricească, adesea ieșind din convenția teatrală. Intenția regizorală vizează concretizarea actuală a rivalității dintre cele două familii, apelând la o analogie: concurența dintre două case de modă, generalizând ușor, poate dintre două curente artistice în egală măsură agreate în contemporaneitate ori dintre două tipologii teatrale diferite (simbolism și realism sau comedie și tragedie).

 

Două ateliere de croitorie perfect simetrice, construite scenografic în culori care atrag atenția (ciclamen, respectiv verde crud), deschid drumul unui demers în care contrastele estetice sunt jonglate la extrem. Prima parte a spectacolului (până spre scena a zecea) se bazează pe coloritul viu, care fură privirea, pe costumele ingenioase, pe actualizarea inedită care surprinde. Jocul actorilor tinde să fie exterior, de suprafață, teatral. Respectarea inițială a textului și jocul clasic nu fac decât să potențeze și mai mult efectul decorului actual. Celebrul balcon e înlocuit cu un suport de baloturi de material. Nedelimitată printr-o pauză, partea a doua vine cu nuanțări și explicitări.
Abia după momentul nunții, observăm cum Sânziana Tarța (de altfel, una dintre cele mai bune actrițe ale teatrului clujean) începe să joace nu atât dramatic și expresiv, cât mai ales implicat. Apoi, decorul este modificat în semiobscuritate de personalul teatrului, la vedere și se iese, pe durata spectacolului, din convenția dată de scenariu. Tendința scenariului de a da curs unor momente de persiflare, derizorii sau chiar grotești se explică prin faptul că, urmând unor asemenea momente, drama ori tragedia sunt receptate mai intens. În permanență, însă, scenariul este scurtcircuitat de replici profunde, rimând dor cu mor (în engleză, love cu dove) sau introducând ideea de persona prin semnificațiile „măștii peste mască”. Analogia cu atelierele de croitorie este explicată de metafora destinului care „se țese” continuu, fapte trecute urzindu-le pe cele mai noi. Baloturile colorate din vitrine, cu luminile pe fundal, dau impresia de mister, însă decorul sugerează lucruri cât se poate de normale (mașinile de cusut, baloturile de material, papiotele de ață etc.). Ideea coexistenței dintre lucrurile simple și magie ori aceea că lucrurile simple ascund și revelează magicul stau la baza acestui edificiu spectacular.
În consens cu întregul, armă și instrument aducător de moarte devine foarfecele, de care mor răpuse personajele. Însă una dintre ideile esențiale ale spectacolului este aceea că nu există moarte. Această idee transpare din gestul final al reunirii palmelor celor doi protagoniști, în oglindă, dreapta-stânga, spre public. La aceasta se adaugă ideea că spiritele rămân undeva în atmosfera terestră și că acestea, supraviețuind cumva, rătăcesc printre cei vii. Dincolo de simbolismul inerent, imaginile scenice astfel create sunt de un farmec aparte: opt manechine albe, alungindu-se, prelungindu-se într-un trup de voal, în care cei uciși/cei ce mor intră (actorul rămâne înăuntru imobil și în picioare, în timp ce corpul neînsuflețit este înlocuit de manechinul alb). Aceasta e o soluție regizorală inspirată, transpunând o idee de rezistență, susținută de scenografia oniristă a Alinei Herescu. Acest tip de scenografie mai presupune oglinzi deformatoare, spații iluminate din interior, prin neoane – pe scurt, un spațiu vizual fresh, light, foarte colorat, însuflețit de bași ori de muzică gravă (tonurile imnice care acompaniază coborârea din tavan a voalului alb de nuntă contribuie la configurarea unui moment ce frapează).
Latura simbolică a spectacolului prezintă și elemente ambigue, cel mai probabil preluate pentru a asigura aspectul en vogue, dar orice încercare de a le conferi un sens îmi pare riscantă: de exemplu, măștile (iepurele alb, cimpanzeul). În rest, spectacolul pare să aibă o construcție geometrică, la milimetru, excelent punctată prin simetriile scenice și folosirea unor mijloace regizorale care nu dau greș în a face impresie, printre care cortinele laterale, paralele, albe, jocurile de lumini etc. Oglinzile sunt acoperite de pânză neagră, anticipând moartea, însă fâșiile de pânză cad atunci când moare încă un personaj. Lumea noastră devine una în care viii și spiritele celor morți coexistă, între cea dintâi și lumea de dincolo neexistând separarea pe care în mod obișnuit o gândim ca fiind un loc de graniță (discutabilă e doar alipirea acestei idei la tragedia timpurie a lui Shakespeare).
Uneori, când actori obișnuiți cu scena, stăpâni pe sine (Sorin Leoveanu) se lansează în replici care bruschează, cum ar fi cea prin care doica e numită „străveche doamnă” sau alte mici inserții în scenariu, te întrebi realmente dacă e vorba despre improvizație actoricească sau totul face parte din ceea ce am fost preveniți la început că e o adaptare. Trupa de la Teatrul Național Cluj-Napoca beneficiază de o varietate de tipologii actoricești, reprezentând caractere și tipologii umane folosite într-un mod cât mai variat în spectacole.

 

Romeo și Julieta, de William Shakespeare
Regia: Tudor Lucanu
Scenografia: Alina Herescu
Muzica: Șerban Ursachi
Coregrafia: Vava Ștefănescu
Distribuția: Sânziana Tarța, Matei Rotaru, Anca Hanu, Sorin Leoveanu, Cornel Răileanu, Ionuț Caras, Adrian Cucu, Radu Lărgeanu, Ovidiu Crișan, Angelica Nicoară, Irina Wintze, Cătălin Herlo, Cristian Rigman, Miron Maxim, Diana Buluga, Ruslan Bârlea

Teatrul Național Cluj-Napoca, 4 octombrie 2016, în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, ediția a VI-a

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe